Ajunul Sfântului Dumitru. În bătătura unei căsuțe, la bariera Mogoșoaii, se vând cu toba niște boarfe de-o tristețe sfâșietoare...pline, parcă, de toată durerea vieților vieților mizerabile pe care le-a slujit. În prag, un băiațaș de vreo șapte ani își ține încleștate amândouă mâinile de fusta mă-sei și strigă de dă inima din el:
- Da'nu lăsa, mamă, să ni le ia...De ce vor să ni le ia ?
Mă-sa își pleacă ochii și, printre lacrimi, se uită lung la el, îl mângâie pe cap și-l liniștește:
- Taci, tu, sufletul mamei, taci frumos, că vine el ticu, și ne face altele mai bune.
Unele sate își povestesc trecutul în însuși numele pe care-l poartă: Flămânzii (de unde-au pornit răscoalele din 1907), Colibașii, Sărăcenii, Obidiții, Secătura, Despuiații...Ce ziceți ? Despuiații...Nu-i așa că-i ”pitoresc” ?
Am auzit la țară, rostit de-o țărancă tânără, cuvântul ”pește”, cu înțelesul scârbos pe care ticăloșia orașelor noastre i l-a adaos. Vă închipuiți impresia.
În alt sat, în podgorii.
La sfârșitul lui mai, Stanciu încarcă-ntr-o căruță două sute de ocă de cireșe, cumpărate cu șase lei suta, și pleacă la Brăila. Pe drum îl mai apucă ploaia, i se mai îmbolnăvește calul, căruța, i se mai bat cireșele; în sfârșit, în două zile ajunge la Brăila, În alte două își vinde marfa și-n alte două se-ntoarce.
- Ei, ce scofală mi-ai făcut ? îl ia nevasta de la poartă.
El e cam turlac de cap - puțină băutură, multă osteneală - ca omu de pe drum.
În casă-i desface punga de la brâu, o răstoarnă pe masă, numără, răsnumără: 9 lei și 45 de bani.
- Da'bine, omule, ce treabă-i asta ?
El geme-n pat, bolnav.
Și-n fiecare an - același lucru.
La Senat, un fost ministru combate cu ifos...”Prin legea de față se proteg cei puternici și se păsuiesc țăranii !”
Află, domnule fost și viitor ministru, că a păsui nu înseamnă de loc ”a asupri”, ci...tocmai din contra.
O greșeală de tipar...bine informată: ”Din împrumutul de două milioane, contractat de primăria noastră, aflăm că 500.000. de lei sunt destinați pentru canalii.”
În sălbăticia curată a munților, la Nicule, văd o fetică de vro șapte ani, îmbrăcată într-o rochiță de stambă conabie, groaznic de bătătoare la ochi.
- A cui ești tu ?
- A lui Voicu pădurarul.
- Și cine te-a sluțit așa ?
- ?!...
- Cine te-a-mbrăcat cu rochia asta de târg ?
- Nașa.
- Da' cine-i nașa ta ?
- Doamna profesoară.
- Ea te-a botezat ?
- Poi...
- Și ce nume ți-a dat ?
- (cu mândrie) Janeta.
Săracii țăranii noștri !
După răscoale.
Proprietarul: De ce nu i-ai sfătuit părinte, să fie oameni de treabă, să s-astâmpere ?...
Preotul: Poi, ți-aduci aminte când li spuneai:”Ce vă uitați voi în gura popii !”
Delavrancea, când vorbește, are ceva din năvala fluviilor mari: îmbelșugare, putere, și mai ales o siguranță măreață care te farmecă, te minunează - și, în același timp, te odihnește - ceva torențial, care-ți umple sufletul de admirație și dă și pe de lături.
”Nimeni n-a iubit ca mine”, ”nimeni n-a suferit cât am suferit eu”...Toți zicem așa. Și toți avem dreptate.
Cei răi pot avea noroc. Numai cei buni pot fi fericiți.
Știi tu câtă tristețe cuprind aceste două vorbe : jertfă jadarnică ?
Și cu toate acestea, e neasemănat mai multă tristețe în vorbele: viață zadarnică ?
Când lingușitorul e om de talent, fapta lui de înjosire e nespus de urâcioasă. Închipuiți-vă un bogătaș care-ar fura codrul de pâine al unui biet cerșetor.
Tu te urci, mai sus, mereu mai sus, însetat de vederea largă, de lumină multă, și înaintea ta, ciorile, tot zburând din cracă-n cracă, se miră între ele:
”Ce dracu o fi având ăsta cu noi de nu ne lasă să trăim ?”
Picturile aparțin artistei plastice Heide E. Presse
