Omul e o unitate a unor multiple și variate alternative, în nesfârșită înălțare a acestei calități:
a - Omul e, în general, o persoană unitară și, în același timp, nespus de complexă. Unitatea persoanei umane și, în același timp, complexitatea ei se arată în faptul că un sine unitar se manifestă într-o multiplicitate nesfârșită de gânduri, de simțiri, de acte, prin care vrea să ajungă la realizarea și exprimarea sa integrală, dar niciodată nu reușește. El tinde prin aceasta la o plenitudine, dar știe că nu este în puterea lui să ajungă la ea, că ea e dincolo de puterile sale. Nu se poate surprinde pe sine și, în același timp, își vede insuficiența.
b - Omul își apare, prin aceasta, ca unul ce e cu neputință să fie cuprins, dar, în același timp, își dă seama că e ținut într-un cadru din care nu poate ieși.
Atât prin aspectul de la punctul ”a” cât și prin cel de la punctul ”b” își dă seama că participă la infinit, dar nu este el însuși infinit. Își trăiește mereu insuficiența, relativitatea, dar într-o aspirație după absolut, după infinit, de care se simte legat, cu care comunică în deosebite feluri.
c - El sporește, prin amândouă aspectele amintite, cuoașterea de sine, dar și în cunoașterea că sinea sa este un mister niciodată epuizabil, însă un mister care nu stă de sine, ci e unit cu misterul cu adevărat infinit. Din ce știe mai mult despre sine, știe că e un abis din care scoate mereu cunoștința altor și altor sensuri. În experiența abisului insondabil, concret, al sinei mele, marcat în același timp de insuficiența mea, îmi trăiesc dependența de un alt abis mai adânc, de un abis superior, care cred că nu mai e marcat de insuficiența abisului meu. Tind spre el neîncetat, dar nu-l voi cuprinde în veci.
d - În legătură cu conștiința misterului propriu, trăiesc și misterul în parte cognoscibil al lumii. Căci nu pot despărți între experiența sinei mele și a lumii. Dar, totuși, mă deosebesc de ea. În căutarea misterului meu mă întorc când spre mine, când spre lume. Am nevoie de ea, dar mă disting de ea. Misterul lumii îl văd, de asemenea, pe de o parte cognoscibil, pe de o parte incognoscibil, inepuizabil. Dar îl cunosc ca mister ce nu știe de sine, ce nu e preocupat de sine. Iar, prin aceasta, misterul lumii îmi apare, pe de altă parte, și mai insuficient în sine, dar neprodus de mine, deci dependent de un mister mai înalt. Totuși am nevoie și eu de lume.
e - Albert Camus înlocuiește termenul mister cu acela de absurd. El atribuie, mai ales lumii, caracterul absurdului. Mai precis, el vede absurdul în raportul dintre conștiință și iraționalitatea lumii. El atribuie conștiinței omului o anumită rațiune. Dar absurdul îl vede în faptul că rațiunea conștiinței nu vede în lume rațiunea pe care o caută, precum nici în viața noastră din lume, care sfârșește cu moartea, ca tot ce e mai absurd. Orice încercare de a depăși acest absurd al raportului între conștiința care caută raționalul și lumea irațională, Camus o vede ca o simplificare ”irațională” (sinuciderea, uciderea altui om, iluzia în valoarea organizării raționale a vieții, credința în Dumnezeu).
Dar noi socotim că dacă omul s-ar împiedica pur și simplu cu conștiința că lumea e absurdă, nu și-ar mai pune nici o întrebare despre sensul ei. Însă Camus crede că trebuie să ne împăcăm cu conștiința lipsei de sens a lumii și a vieții noastre. Dr aceasta ar însemna să nu ne mai întrebăm despre sensul existenței noastre și al lumii. Însă aceasta nu o putem face. Aceasta ar însemna să nu mai acceptăm nici rațiunea conștiinței sau să o socotim o iluzie. Dar prin ce poate ajunge cineva la conștiința că lumea e absurdă, dacă nu prin faptul că o privește de pe o poziție a rațiunii sau că o vede contrazicând setea rațională a omului după un sens ? Credem că din acest impas sau din această contradicție totală, care ar trebui să paralizeze orice gândire umană, ne scoate, fără să ne fixeze în platitudinea unor prea ușoare și unilaterale treceri peste problemele existenței, considerarea sinei proprii și a lumii ca mistere, care ne descoperă, în același timp, niște sensuri ale existenței.
Astfel, existența unește în ea, ca alte două alternative, misterul și sensul.
De altfel, chiar în renunțarea celor ce consideră existența ca absurdă, la orice încercare de a ne spune în ce constă absurditatea ei, e implicată recunoașterea ei ca mister, care nu ne dă voie de a spune în mod sigur nici măcar că este absurdă. Recunoașterea ei ca mister se arată și în trebuința de a depăși mereu cunoașterea ei.
Din caracterul ei de mister scoatem, cum nu scoatem din caracterul ei de realitate, considerată absurdă, unele sensuri. Dar aceste sensuri nu epuizează misterul existenței. Ele sunt pentru noi sensuri, dar sensuri insuficiente. De aceea, chiar în aceste sensuri lucește misterul ei. Trăim acest mister ca un nucleu spiritual de nedescompus, închis în pereții săi, dar iradiind lumina unor sensuri și puteri prin porii lui.
Existența lumii ca mister ne permite, de exemplu, să constatăm, totuși, că în lume există persoane conștiente, deosebite de lucruri. Iar acestea sunt sensuri sau cel puțin căutătoare de sensuri și, în același timp, mistere inepuizabile în cunoaștere și trăire. Trăirea existenței ca mister ne permite să recunoaștem ca o mare valoare, cu un adânc inepuizabil de sensuri, între altele, jertfa persoanei pentru altă persoană. Deci, în același timp, atât persoana cât și jertfa ne apar ca mistere și nu ca manifestări absurde. În general, însuși faptul de a fi al lumii, al omului dotat cu conștiință, ascunde niște sensuri care sunt, în același timp, mistere inepuizabile, nu simplu niște absurdități opace, din care nu izvorăsc sensuri. Sau chiar opacitatea, pe care unii o identifică cu absurdul, pune omului o mulțime de întrebări. Dacă întrebările sunt fără rost sau absurde, de ce să le mai punem ? Sau de ce nu putem să le punem ? Și, trebuind să le punem, trebuie să deducem că însăși ființa noastră și existența lumii, cu toată opacitatea ce le-am atribuit-o, ascund în ele niște sensuri care se cer căutate și descoperite. Chiar moartea, socotită ca absurdă, nu se poate concilia cu vreun sens, dar socotită ca mister, se poate. Ba chiar cere să i se caute sensul.
Aspectul de absurd al realității ni se impune, la urma urmelor, când ne oprim la ceea ce este superficial, opac și pur material în lume și în om, când nu vedem dimensiunea spirituală a omului și un sens al lumii, care răspunde acestei dimensiuni. Existența omului și a lumii apare absurdă, când omul și lumea nu există decât ca omul să-și hrănească și să-și satisfacă trupul din ea, până la o moarte definitivă a sa. Absurdul apare în necunoașterea unui sens și anume al unui sens profund, inepuizabil, care suscită mereu căutări ale lui. Absurdul e reducerea existenței umane la satisfacerea unor patimi ale trupului trecător. De părerea că existența omului și a lumii e absurdă, ne scapă numai conștiința inevitabilă că în ea este un sens, dar nu un sens limitat, superficial, nu un sens în existența ei închisă în ea însăși. Când Camus vede absurdul în reducerea existenței la un sens, el se gândește la sensul limitat, opac, superficial al unei existențe materiale. De fapt, reducerea existenței la un astfel de ”sens”, ne-o vădește ca absurdă.
Dimpotrivă, misterul vădește caracterul spiritual, profund, indefinibil, inepuizabil al existenței. Tocmai căutarea nesfârșită a lui dă existenței un sens. În considerarea existenței ca realitate absurdă, aceasta nu e văzută ca unitate a contrariilor, ci e redusă la o unitate simplistă, de caracter inferior, în ceea ce se arată o simplificare și o superficializare a gândirii însăși, până la resemnarea ca atitudine simplistă de a renunța la orice înțelegere a existenței, prin declararea ei ca absurditate, în care nu se poate găsi vreun sens. Avem aici ultima concluzie la care ajunge reducerea realității la lumea simțurilor, reducere care nu vede unitatea atotcuprinzătoare a contrariilor, din care nu poate lipsi legărura cu Absolutul personal.
Acest Absolut e misterul insondabil. A nu-L vedea pe El, ci a vedea totul ca absurd, e a renunța la efortul exercitării demnității umane de ființă gânditoare, făcută să tindă spre unirea cu Absolutul, spre transfigurarea a tot ce există în maxima trăire a misterului, văzut ca izvor de sensuri infinite și de puteri capabile să asigure omului o existență fericită, fără sfârșit.
Gândirea din ultimele secole a căutat să vadă în existență numai raționalul, care o reduce la un aspect superficial. Recent, a trecut la cealaltă extremă - vede existența numai ca absurdă, care, de asemenea, reduce realitatea la o opacitate superficială. Numai în faptul mereu adeverit că în tot ce cunoaștem e, pe de o parte, un sens rațional, pe de alta, unul revelator ca mister, care niciodată nu poate fi terminat de a fi cunoscut, se arată că existența e un mister insondabil, dar , în același timp, un sân nesfârșit de sensuri.
f - Faptul că omul e o existență unitară, dar complexă, ce înaintează în cunoștința de sine, dar rămâne, totuși, mereu un mister, se explică prin aceea că are, ca vârful cel mai înalt al ființei sale, mintea gânditoare și înțelegătoare, care înțelege mereu ceva, dar caută să înțeleagă și mai mult, înaintând în misterul unei lumini absolute, la al cărei capăt nu poate ajunge niciodată. Dar aceasta se explică și prin faptul că omul e, prin trupul unit u sufletul, unit cu lumea întreagă, care îl atrage la nesfârșit în ambianța lumii infinite a Absolutului personal sau a lui Dumnezeu, în care înaintează și din a cărui lumină și taină se explică. Prin aceasta, atât omul cât și lumea, își îmbogățesc și-și revelează tot mai mult sensurile lor și acestea se arată tot mai adânci în mmisterul lor.
g - Omul e dat astfel sieși ca ființă înțelegătoare, dar trăiește, totodată, trebuința să se cunoască, nu ca ființă izolată, ci în relație cu lumea și cu Creatorul său și al ei, continuu izvorâtor al luminii în mintea sa, aflată în relație cu lumea. El vrea să se cunoască pe sine și nu se poate cunoaște pe sine fără să cunoască lumea; însă nu poate ajunge niciodată la capătul acestei cunoașteri a lui și a lumii. Dar omul este dator, având și libertatea în acest scop, să se conducă pe sine și să conducă lumea; e dator nu numai să se cunoască și să cunoască toate cu care este legat, ci și să se desăvârșească pe sine continuu. Preocuparea de sine și de lume nu e, deci, numai teoretică. Creștinismul spune că omul e adus la existență, împreună cu lumea, din nimic, dar ca să se facă pe sine mai departe, facere unită cu cunoașterea de sine, cu ajutorul lui Dumnezeu și a semenilor săi, până la treapta de Dumnezeu, nu prin fire, ci prin împărtășire cu Dumnezeu sau prin har.
h - Omul se arată astfel, și în setea de cunoaștere și în cea de a se desăvârși, însetat de Absolut, dar neajungând niciodată la identitatea cu El. El e un pelerin sau un meteor spiritual, în continuă mișcare între lume și Dumnezeu, meteor conștient și liber, mereu pe drum. E în lume și vrea să fie mai presus; are nevoie de lume, dar ca de un drum în care nu se fixează niciodată definitiv într-o etapă, ci urcă spiritual mereu mai sus. Trebuie să depășească lipirea egoistă la ea, dar neanulând-o, ci făcând-o transparentă și sfințind-o pe ea și pe sine prin despătimirea de ea și prin folosirea, ca dar, pentru alții și ca mijloc de pătrundere și de vedere prin ea a Absolutului, mijloc tot mai penetrat de Duhul Sfânt prin duhul propriu, căci în măsura despătimirii de ea ne devine tot mai transparentă.
i - În sensul acesta, omului îi este dat în grijă trupul, dar nu numai în grija de a-l întreține, ci și de a nu-l socoti ca singura realitate. El trebuie să-l facă tot mai slujitor al spiritului său, să-l pregătească pentru a fi, după înviere, deplin supus spiritului și transparent spiritului și, prin spirit, lui Dumnezeu. Spiritul nu vrea să excludă din unitatea alternativelor, care e ființa omului, trupul și legătura cu lumea. Numai trupul tinde la aceasta, când e lăsat de sine. Omul, trebuind să rămână o unitate a alternativelor, trebuie să se nevoiască să oprească trupul și lumea în tendința lor de a-l domina exclusiv, de a-l anula ca unitate a alternativelor în unirea cu absolutul.
j. O altă unitate a contrastelor în om stă în faptul că, pe cât e de preocupat omul de veșnicia sa, pe atâta trebuie să fie o pâine spirituală pentru alții. El trebuie să alterneze meditația la sinea sa, sau preocuparea de ea, cu dăruirea de sine. Nu e vorba de un echilibru static, care trebuie păstrat între cele două preocupări. Ci omul se îmbogățește prin sine, nu numai dăruindu-se ca pâine spirituală, ci și primind, cu o prețuire neumbrită, pe alții ca pâine spirituală. Unitatea alternativelor constă aici în întărirea componentei care e viața proprie, prin promovarea componentei care e viața altuia și prin promovarea mea de către altul. Unitatea alternativelor înseamnă, deci, unitatea între doi sau mai mulți. Mai bine zis, unitatea alternativelor implică, așa cum s-a văzut din unele puncte anterioare, relația cu Absolutul, ca cel care ne-a făcut în legătură cu alții. Cu cât te apropii mai mult de Absolut, cu atât îți promovezi propria existență prin existența altora sau viceversa.
Faptul de a mă hrăni spiritual pe mine, hrănind pe altul, se explică între oameni prin unitatea lor de ființă. Dar nu numai prin aceasta, ci și prin faptul că, prin unirea noastră ca persoane, ne menținem și sporim în legătura ființei noastre cu ființa Persoanelor Sfintei Treimi, din a căror desăvârșită unitate în ființă se adâncește unitatea de ființă între oameni, prin Cuvântul creator, susținător și mântuitor.
k - Omul vorbește altora ca să le spună ce gândește, dar și ca să-i facă să-i spună ce gândesc ei. Nu poate fi fără ei, dar se caută în ei pe sine. Vorbește altora pentru că are nevoie ca ei să-i vorbească. Vorbește pentru că e o ființă care gândește. Far n-ar putea gândi dacă n-ar învăța din gândirea lor; n-ar putea gândi numai de sine, ci din lumea care îi este dată să o gândească în comuniune cu alții și, prin aceasta, învățând de la Cel ce le-a dat-o în comun. E ființă gânditoare, cuvântătoare, dar împreună-gânditoare cu cei de o ființă cu el și din puterea Celui după al cărui chip sunt ei și prin Care este gândită și creată lumea.
l - În general se poate spune că lumea și omul sunt absurde, când sunt considerate ultima realitate, în sensul panteist în care le concep toate filosofiile. Ele își au sensul, dar sunt și pline de mister inepuizabil, când sunt văzute avându-și existența în Dumnezeu și înaintând în bogăția Lui de viață, ca țintă, când deci au pe Dumnezeu ca lumină. Altfel, cu toată rațiunea aflată în ele, sunt absurde, cum spune și Eugen Ionescu, lipsite de sens, cum spune Emil Cioran.
m - Aceasta arată că nu rațiunea, ca cugetareconsecventă formală sau ca mod de organizare al lucrurilor, descoperă lumina lor, ci rațiunile prin care oamenii se folosesc de rațiunile lucrurilor, spre iubirea între ei, în scopul pregătirii pentru viața fericită în eșnica comuniune. Iar aceasta arată că toate sunt făcute de un Creator care le-a făcut pe toate într-o unitate rațională din bunătate sau iubire, pentru a se împărtăși de bunătatea și de iubirea Lui, practicând bunătatea și între ei. O rațiune care nu se pune în slujba binelui devine absurdă.
fragmente din cartea ”Iisus Hristos
lumina lumii și îndumnezeitorul
omului” - Dumitru Stăniloae -
