A fost odată, într-un sat depărtat prin munți și codri o văduvă de negustor. Ș-avea o fată așa de potrivită și de frumoasă, că cine-o vedea sta-n loc s-o privească și nu-și mai lua ochii de la dânsa.
Amândouă trăiau liniștite la căsuța lor, cu ce brumă le rămăsese de la răposatul; ba cosând, ba grijind d-ale mâncării, nici că prindeau de veste cum le trece vremea.
Azi așa, mâine așa, copila se făcu fată mare, și frumoasă, frumoasă, cum rar se mai pomenește pe lume.
Într-o bună dimineață sătucul fu pus în fierbere. Venise veste că feciorul împăratului, mergând la vânătoare, o să treacă p-acolo, și poruncă de la stăpânire ca toți, cu mic cu mare, să-i iasă înainte, îmbrăcați cu ce-or avea mai bun, flăcăii călări, bărbații cu arcuri, femeile gătite ca la horă.
A treia zi era alai mare; scoarțe și velințe pe pălimare, stâlpii-mbrăcați cu frunză verde,
ici și colo numai steaguri și stegulețe:
nici bătrânii n-apucaser-așa mândrețe !
Feciorul împăratului umbla el după vânat, dar gându-i era la-nsurătoare. Tat'su și mă-sa încercaseră să-l logodească cu fete de domni și de-mpărați ca dânșii, dar el se-mpotrivise mereu și ținea morțiș să-și aleagă singur ursita, o fată crescută la țară, blândă ca mielușeaua și frumoasă ca viorica, fără viclenia și rățoielile ălor din orașe. La mirarea părinților cum să ia el o proastă, care să nu știe de niciunele, flăcăul le răspunse că mai bine e așa: el să-i cânte și s-o-nvețe cum să joace, decât să cânte ea, iar dânsul să nu joace-ntr-altfel ! Ș-acum colinda în cruciș și-n curmeziș toate ținuturile, cu vorba de vânătoare, dar cu ochii după fete și fetișcane.
Toată lumea-l primi cu strigăte și chiote, că de !, așa cinste nu se-ntâmplă nici la o sută de ani o dată !
Feciorul de-mpărat, după ce descălică, merse la biserică ș-apoi se-ntoarse la horă, unde sta grămădită mulțimea. Vorbi cu uncheșii, vorbi cu babele și porunci să se-nceapă jocul.
Cimpoierul sufla ca un crivăț, iar tineretul sălta de parcă-ți da brânci inimii ! După horă, veni bătuta, apoi rața, chindia și câte le treceau prin minte. Ai fi zis că flăcăii erau călușari și fetele niște veverițe. Răpăia pământul și mai multe nu !
Mai pe ascuns sta și fata văduvii, sfioasă și cu gura căscată, că ea nu mai văzuse d-alde-astea.
Pasămite, feciorul de-mpărat o ochise de departe, ca șoimul, și, făcând semn pârcălabului, se prefăcuse că-ntreabă mai de cutare băiat, mai de cutare moș, mai de cutare fată, ca să afle cine e, cum o cheamă și unde șade fetica ce sta zâmbind și nu se prinsese la jocuri.
Când fu să pornească, o croi pe la marginea satului, ca să treacă pe la dânsa. Văz Doamne, îi intrase la inimă și pace, c-așa e cu-nsurătoarea: când îți sună ceasul, îți iese-nainte a de ți-a fost ursită, și ți se pare c-ai apucat pe Dumnezeu d-un picior !
Peste trei zile, ce s-auzi ? Că fecioru-mpăratului ia de nevastă p-o țărăncuță săracă, dar frumoasă de-ngheață apele ! Și tronc în sat două care boierești, trimise ca să ia pe văduvă, cu fii-sa și cu ce-ar fi avut ele mai de seamă. Vâlvă mare pretutindeni și vorbea fiteșicine cum îl tăia capul.
- Se vedea ea că trage-a mare, zicea preoteasa; unde-o vedeai să umble pe linie, să s-adune cu alte surate ori să vie la horă !
- Așa a vrut Dumnezeu, răspundea părintele Vintilă; El pe smeriți înalță și pe-nălțați îi smerește !
- Ba zi noroc, taică ! răsărea Zinca de la războiul de țesut. Uite, nici io nu sunt mai puțin frumoasă ca dânsa; de ce nu m-alese pe mine, că sunt și vrednică, și dezghețată la vorbă, și fată de popă. Doar nu s-or fi rugat ele la Dumnezeu cât ne-am rugat și ne rugăm noi cu toții !
- Ba să zici, soro dragă ! Vorba aia:
mai mult tofoloagele
își găsesc noroacele !
După ce le ridicară cu nespusă masă, le duseră la curtea-mpărătească, le-mbrăcară ca pe niște doamne, le așezară-n palate, și fetei îi deteră să-nvețe carte și limbi străine, să știe cum să vorbească și cum să se poarte cu obraze subțiri și cu fețe alese.
Copila, deșteaptă cum îi dedese soarta să fie, învăță numaidecât tot felul de lucruri, așa că peste trei luni de zile ai fi jurat cu mâna-n foc că fată de-mpărat ce născuse. Atunci, plini de bucurie, făcură o nuntă de se duse pomina, peste nouă țări și peste nouă mări, și începură să trăiască cum nu se poate mai bine. Împăratul și-mpărăteasa, ca să-i vază pe deplin fericiți, le deteră coroanele lor, să aibă puterea stăpânirii și să se deprinză cu trebile domniei.
Tinerii duceau viață îngerească, de râvnea o lume la dânșii. Atât numai că soacra avea un fel de oftat și-o tot auzeau zicând: He, he ! Bine e omul la casa lui !
La-nceput, bănuiră că e vro supărare trecătoare; a doua oară că poate-or fi nemulțumit-o slugile; a zecea oară că nu s-o fi deprins încă cu ale curții; dar, când trecu anul și-mpreună cu cuscrii - rupse turta nepoțelului ce le dăruise Dumnezeu, împăratul și-mpărăteasa se hotărâră s-o-ntrebe cu binișorul ce vorbă e aia „bine e omul la casa lui” și de ce-o tot zice.
- Ia spune, mamă, nu ești acum d-o mie de ori mai odihnită, mai îmbrăcată și mai fără grijă de cum erai în satul nostru, până n-ajunsesem împărăteasă ?
- Ba sunt, măiculiță: mulțumesc lui Dumnezeu și-L rog să vă dea zile îndelungate și fericite.
- Și io, mamă, de când mă ai ca ginere, nu-ți dau tot respectul cuvenit, nu mă port cu părinții, cu soția și cu dumneata după cum ți-ar dori inima ?
- Cum nu, dragul mamii ! Te iubesc ca pe copilul meu și Dumnezeu să te facă-mpăratul împăraților !
- Dar în palatele-astea n-ai, mamă, orice-ți trebuie și orice-ai pofti ?
- Ba am, măicuță, de toate dar...ce să-i faci ?...bine e omul la casa lui !
Auzind așa, înțeleseră că i s-a făcut dor de căsuță și porunciră ca, oricând o vrea, să i se-nhame patru telegari la butcă, iar un om credincios s-o întovărășească până la sat și să facă tot ce i-o cere.
Chiar a doua zi văduva ajungea la căsuța ei, lăsată-n paza unei vecine, ședea cât ședea acolo și seara se-ntoarcea la curte. Și tot așa în fiece săptămână.
Într-una din zile, împăratul și-mpărăteasa se deteră-n vorbă despre întâia lor vedere, despre căsătoria lor fără pețitori și - firesc lucru - despre căsuța din sat.
- Da, minune, ia să chemăm pe slujitorul cu care se tot duce mama soacră !
- Să-l chemăm, că nici mie nu mi-a venit să întreb pân-acuma.
Când bătrânul fu de față, îl întrebă împăratul:
- Ia spune, ai fost de multe ori la sat cu mama noastră ?
- Da, prealuminate împărate ! De când mi-ați poruncit, câte o dată pe săptămână.
- Și cam ce face acolo ?
- Prin mine nu pot ști nimica, pentru că totdeauna rămâi la ușă afară; dar, după câte mi-a spus femeia-ngrijitoare, numai atât face: ia lucrurile de la un loc și le pune la altul, apoi se-așează-n pat, se-ntinde și zice mereu:„bine e omul la casa lui ”! „Bine e omul la casa lui !” Spre seară se suie-n butcă și se-ntoarce la curte !
- Să nu-i ieși din vorbă și s-o slujești cu credință !
- Am înțeles, prealuminate împărate !
Trecuseră cincispre'ce ani la mijloc, când împăratul vecin se sculă cu război să cotropească țara.
Se luptară o dată, în două, în trei rânduri, dar fără de izbândă, că aci unul se retrăgea, aci altul da înapoi. A patra oară bătălia fu crâncenă; ginerele mătușii nu fu biruit, ci numai prins viu, nevătămat și dus la curtea potrivnicului. Acolo i se dete să locuiască în case mari, cu grădini frumoase; i se făceau toate voile, i se-mplineau toate dorințele.
Bătălia mergea înainte, că băiatul îi luase locul în capul oștirii. Și într-un rând se porni cu atâta-ndârjire, că ieși biruitor, omorî pe iscoditorul relelor și, scăpând pe tat'su, cu mare alai îl aduse acasă.
Atunci împăratul, cum își văzu soacra, se duse drept la dânsa și, sărutându-i mâna, zise:
- Iartă-mă mamă, că mă tot miram de vorba dumitale și nu-i înțelegeam rostul. Acum văz că ai mare dreptate:„bine e omul la casa lui !”
