POEZII CREȘTINE de Traian Dorz

Traian Dorz s-a născut la 25 decembrie 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiușului) din comuna Mizieș, județul Bihor.

A fost un poet remarcabil și un deținut politic din anii comunismului.

ANII DE FORMARE

Părinții săi, Constantin și Maria, erau buni gospodari și creștini respectați în sat pentru cinstea și vrednicia lor. Era unicul copil la părinți, pe care, bineînțeles, voiau să-l vadă un bun gospodar la casa lui și un sprijin de nădejde la bătrânețe. Băiatul însă se simțea născut pentru altceva, mai bun. Iubea cartea, citise tot ce era de citit în micuța bibliotecă a școlii primare și în aceea a bunului său învățător, Savu Halbac. Dar, tocmai acum, la terminarea celor șapte clase, a intervenit un eveniment-cheie în viața copilului Traian Dorz, schimbându-i traiectoria existenței sale.
A fost premiat la examenul de încheiere a celor șapte clase primare, susținut la Beiuș în 7 iunie 1930. Răspunsurile la Religie au ieșit în evidență ca exemplare. Preotul care preda Religia i-a dat ca premiu special cartea „Corabia lui Noe”, de preotul Iosif Trifa, din Sibiu.  Autorul era întemeietorul și conducătorul pământesc al MișcăriiOastea Domnului,  înființată la 1 ianuarie 1923, la Sibiu, o mișcare de regenerare moral-spirituală a poporului român în granițele ortodoxiei străbune. Cartea a fost o epifanie pentru proaspătul absolvent. Pe 8 iunie, în duminica Rusaliilor,  terminând lectura cărții, el a simțit că trebuie să-și schimbe viața, așa cum autorul, în final, o propunea fiecărui cititor.
Printr-o scrisoare adresată centrului Oastei din Sibiu, îl ruga pe Părintele Iosif Trifa  să-l înscrie și pe el în rândurile ostașilor și să-i trimită foaia „Oastea Domnului”, suplimentul duhovnicesc al săptămânalului Lumina Satelor. Ambele erau redactate de către preotul sibian.
Frecventarea cărților din biblioteca școlii și pe cele ale profesorului de religie care l-a premiat a avut două consecințe importante asupra adolescentului. Prima era aceea că poate să aspire la ceva mai mult decât majoritatea tinerilor de vârsta lui și deci să iasă din perimetrul vieții rurale. Ca urmare, fără știrea părinților se prezintă la examenul de admitere la Școala de Arte și Meserii din Beiuș.  Reușește printre primii, dar tatăl său îi dă de urmă și îi interzice să urmeze cursurile acestei școli. La fel pățește și în urma reușitei la Liceul Militar din Târgu Mureș.  Sunt primele interdicții care intervin în viața lui.
A doua consecință, și cea mai importantă, a fost aceea că lectura cărților Oastei Domnului și a foilor ei religioase i-a trezit pe nesimțite dorința și disponibilitatea sufletească de a scrie el însuși versuri spre slava lui Dumnezeu . El trimite primele sale încercări Părintelui Iosif Trifa, iar acesta, intuindu-i talentul și evoluția viitoare, i le publică în Lumina Satelor.
Acest exercițiu creator însemna pentru el o descărcare și o împlinire, în același timp. În spiritul ostășiei, începe deplasările de misionar prin satele din jurul Beiușului.


Când a împlinit vârsta de 18 ani, părinții îl silesc să se căsătorească, crezând că întemeierea unei familii va pune capăt înclinațiilor sale misionare. Dimpotrivă, situația familială se înrăutățește. În lucrarea sa autobiografică Hristos - mărturia mea sunt înfățișate aceste frământări care, în cele din urmă, sfârșesc prin chemarea pe care i-o face Părintele Iosif Trifa, în 1934, de a merge la Sibiu.  Aici, alături de mentorul său, va începe o asiduă activitate publicistică, lucrând la redactarea periodicelor Oastea Domnului, Isus Biruitorul, Ecoul, Glasul Dreptății, Ostașul Domnului etc. Tot la Sibiu îi va apărea și primul volum de versuri, La Golgota. Din 1938 și până în 1943,  împreună cu învățătorul Ioan Marini, va fi redactor la Oradea, la Cluj  sau în alte locuri din țară al publicațiilor religioase: Ogorul Domnului, Viața Creștină, Misionarul Vieții Creștine, Familia Creștină, precum și al calendarelor-almanah ale acestora. N-a mai urmat nici o școală, dar va evolua spiritualicește ca un autodidact pe tot restul vieții.
Timp de mai bine de șase decenii, Traian Dorz va fi unul din cei mai buni misionari ai Oastei Domnului, psalmist și propovăduitor neobosit. Blestemul interdicțiilor a planat însă mereu asupra lui. Aproximativ optsprezece ani, părinții și soția, care nu i-au înțeles această chemare, au iscat fel și fel de opreliști pentru a-l împiedica să-l vestească pe Iisus Hristos  așa cum cerea Biserica Luptătoare.

PRIGOANA COMUNISTĂ

Începând cu anul 1948, când regimul ateist comunist a preluat puterea politică, suprimând libertățile religioase, și până la moartea sa, pe 20 iunie 1989, interdicțiile s-au permanentizat și diversificat. Oastea Domnului, mișcare a ortodoxiei militante, a fost declarată „secta cea mai periculoasă” și a fost scoasă în afara legii pentru că nu voia să renunțe la crezul ei creștin, ci, dimpotrivă, să-l mențină viu în conștiința credincioșilor Bisericii. De-a lungul existentei sale zbuciumate, presărată cu scurte pauze, poetul a totalizat peste șaisprezece ani de închisoare. În 1959, a fost condamnat la 17 ani de muncă silnică pentru întreaga lui activitate. Decretul de grațiere generală din 1964 îi va reda libertatea. Va fi însă supravegheat pas cu pas și împiedicat sistematic să scrie și să-și manifeste convingerile sale. Domiciliile forțate, chemările inopinate la organele de Securitate îl vor ține mereu într-o stare de alertă. Interdicțiile devin acum supărătoare și umilitoare.
Pe baza ideologiei marxist-leniniste în vigoare după 1947, Comitetul Central al Partidului Comunist, care avea pretenția să ia locul lui Dumnezeu  în lume, a hotărât că numitul Traian Dorz, fiind un mistic retrograd, n-are dreptul să scrie, ba, mai mult, n-are nici un talent.
Astfel, mai bine de șaptesprezece ani și alți ani grei de presupusă libertate, poetul Traian Dorz a fost în mod continuu hărțuit, fără a putea fi oprit. În mod metaforic el a devenit, „o harfă spânzurată de-o streașină de închisoare ”.

În pauzele de „libertate”, cu domiciliul obligatoriu la Livada Beiușului, trudind din zori și până-n noapte la muncile câmpului, seara, întors acasă istovit, cu mâini bătătorite de sapă și de ger, după o cină frugală, se așeza în pat, unde, acoperindu-se complet cu pătura, la lumina lanternei, își scria poeziile și meditațiile creștine. Milițianul sau paznicii de noapte, dacă zăreau cumva vreo luminiță înăuntru, băteau în geam, aducându-i aminte că „n-are voie să scrie!”. Regimul îi dădea astfel de înțeles că numai munca lui brută din timpul zilei, pe așa-zisele ogoarele înfrățite și înfloritoare ale colectivei, are vreo valoare pentru societate. Traian Dorz era însă animat de o credință cu rădăcini direct în scrierile biblice (Evrei 11:1) ^;el și-a petrecut multe nopți plângând, rugându-se și scriind, dar nerenunțând la idealul lui.

OPERA

Poezii

În închisoare a scris, sau s-a gândit să scrie, fără să aibă posibilitatea materială de a-și duce intenția la îndeplinire, și memorizând cele analizate, aproape 200 de poezii. În aceste condiții neînchipuit de grele, cu multe sacrificii, lipsuri și riscuri de tot felul, au fost create în închisoare și lagăre de muncă forțată ori în precarele pauze de libertate, cele aproximativ 100 de titluri de lucrări . Unele volume din această vastă opera cuprind eseistică religioasă, meditații creștine, altele sunt niște avântate pledoarii pentru păstrarea credinței, iar altele, povestiri pentru copiii de toate vârstele. Poeziile sale totalizează un număr de peste 5000 de titluri, la care se mai adaugă 7000 de proverbe versificate, inspirate din înțelepciunea românească sau a altor popoare

Din toată această operă, doar câteva volume de poezii au văzut lumina tiparului până în 1947. Creația poetică a acestor ani este strânsă în volumul Spre Țara dragostei, apărut în 1947.

Activitatea de samizdat și tipărirea operei în afara României ( RPR/RSR)

După 1948, timp de mai bine de patruzeci de ani, nu s-a tipărit în țară nici o carte dorziană. Manuscrisele erau însă copiate cu mâna sau la mașina de scris, în clandestinitate și în condiții de mare risc. Existența acestor acțiuni dovedește cât de mare era setea după literatura creștină, și în general cât de mare era atașamentul românilor la ideea de libertate de opinie, după Cortina de Fier ridicată de puterea sovietică la sfârșitul celui de-al doilea război mondial  La fel de primejdioasă și ilegală era răspândirea operei prin benzi magnetice.
O parte din opera poetică a lui Traian Dorz a văzut lumina tiparului în străinătate, prin bunăvoința mai mult sau mai puțin dezinteresată ale unor credincioși neoprotestanți. Acceptul pentru tipărirea acestor lucrări a fost dat de către autor numai după ce repetatele încercări de publicare în România au eșuat.
Tipărirea în afara țării a acestor cărți a atras mânia autorităților comuniste care, în ciuda tuturor așteptărilor, tocmai într-o perioadă de mai mare deschidere spre Occident prin relații economice și culturale, în 1982, l-au arestat pe poet și l-au condamnat la doi ani de închisoare pentru delictul de tipărire și răspândire de literatură interzisă. Traian Dorz a fost însă eliberat după câteva luni, în urma intervenției opiniei publice din străinătate. Ajuns din nou în mijlocul fraților săi de credință, eroul creștin își va continua lupta cu și mai multă dârzenie pentru apărărea adevărului și pentru recunoașterea legală și de către Biserica Ortodoxă Romană a Mișcării Oastei Domnului 

Traian Dorz a decedat în noaptea spre dimineața zilei de 20 iunie 1989.


Prin patosul ideilor, prin calitatea expresiei poetice, prin mesajul ei divin-uman, opera creată de Traian Dorz îl situează în constelația unor mari creatori ai sensibilității religioase, precum ieroschimonahul Daniil Tudor, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Ioan Alexandru, iar prin conotațiile mistice, de ce nu, și cu Daniel Turcea . Într-un cadru cultural mai larg, caracterul religios-naiv al operei dorziene, cu metaforele și imaginile ei, sugerează comparații cu poetul englez Willaiam Blake sau cu pictorul olandez Van Gogh,  pe când acesta din urmă încerca să păstorească pe minerii din regiunea belgiană Borinage. 

Bibliografie

• Dorz, Traian (1994). Hristos, mărturia mea. Sibiu: Oastea Domnului
• Dorz, Traian (1998). Pe genunchii lui Iisus. Sibiu: Oastea Domnului
• Dorz, Traian (1999). Din pragul veșniciei: antologie. Sibiu: Oastea Domnului
• Dorz, Traian (2005). Avuția sfântului moștenitor, scurte cugetări duhovnicești. Sibiu: Oastea Domnului
• Dorz, Traian (2005). Calea bunului urmaș. Sibiu: Oastea Domnului
• Dorz, Traian (2005). Cântările Bibliei. Sibiu: Oastea Domnului
• Dorz, Traian (2007). Alergarea stăruitoare. Sibiu: Oastea Domnului
• Dorz, Traian (2007). Cântarea Învierii. Sibiu: Oastea Domnului
• Dorz, Traian (2007). Crucea mântuitoare. Sibiu: Oastea Domnului
• Dorz, Traian (2007). Eterna iubire. Sibiu: Oastea Domnului
• Dorz, Traian (2008). Credința încununată. Sibiu: Oastea Domnului

SURSA: Wikipedia

Traian Dorz în anii tinereții (fototeca Ortodoxiei Române)

POEZII

BLÂNDUL PĂSTOR

Odată L-am văzut trecând
Cu turma pe Păstorul blând,
Mergea cu dânsa la izvor,
Blândul Păstor, blândul Păstor !




Pe-o oaie ce căzuse jos
A ridicat-o El frumos,
Şi-a dus-o-n braţe iubitor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor !




Iar mai târziu L-am întâlnit,
De cuie şi de spini rănit,
Ca să-Ţi deschid, ai tot bătut
Să intri și la mine !


Dar lumea-mi spuse să nu viu,
Că viaţa Ta-i amară,
Am vreme colo, mai târziu…
Și Te-am lăsat afară !


Iar astăzi, singur mă-nfior
De-a mele fapte rele, Isuse,
şi Te-aştept cu dor
În noaptea vieţii mele !


Mai vino iar, Isuse blând,
Mai bate iar o dată !
Te-aştept cu sufletul plângând…
Şi uşa-i descuiată !

CUM SĂ NU TE CÂNT...

Cum să nu Te cânt Iisuse,
Cum să nu Te cânt,
Cum să nu-Ţi slăvesc cu lacrimi
Numele Tău Sfânt.


C-am strigat spre Tine Doamne
Şi m-ai ascultat
Bucuria şi lumina
Fericit mi-ai dat !


Cum să tac, o cum, că-mi vine
Lumii-ntregi să spun
Cât de bun ai fost cu mine
Cât, o cât de bun !


Unde-i lacrima şi glasul,
Inima de-ajuns
Ca să-Ţi pot slăvi iubirea
Care mi-a răspuns !


Până-n veci voi spune Doamne
Cât de-adevărat
Ţi-e Cuvântul şi Iubirea
Ce m-au ascultat.

CU CE RĂMÂI

Cu ce rămâi din toate
Spre câte-n lume-alergi
Cu tine-n veşnicie
Ce iei să duci când mergi ?


Cu ce rămâi din banii
Pe care-i strângi zgârcit
Când moartea o să-ntrebe
Tu pentru ce-ai trăit ?


Ce ce rămâi din câte
podoabe cauţi şi-mbraci
Când mulţi n-aveau nici zdrenţe
Ci tremurau săraci ?


Cu ce rămâi din slava
Deşartă ce ţi-ai strâns
Când o să vină focul !
Cu scrâşnete şi plâns ?


Cu ce rămâi din câtă
Grăsime-mpovărezi
Sau din frumuseţea care
Găteşti şi subţiezi ?


Cu ce rămâi în urma
Cumplitului pârjol
Când toate-arzând, pleca-vei
Sărac, nebun şi gol ?


Când Domnul o să vină
Cu slavă sau cu munci
Când tot ce-ai azi pieri-va
Cu ce rămâi atunci ?

CÂND NU MAI AI NEVOIE

Când nu mai ai nevoie
de-ai tăi părinţi sărmani
să nu uiţi c-ai avut-o
de ei atâţia ani.


Când nu mai ai nevoie
de fraţii din trecut,
adu-ţi aminte câtă
odată ai avut.


Când nu mai ai nevoie
de soţul tău slăbit,
adu-ţi aminte câtă
în viaţă te-a-nsoţit.


Când nu mai ai nevoie
de prietenul căzut,
să nu uiţi câtă vreme
nevoie ai avut.


Când nu mai ai nevoie
de-un binefăcător
să nu uiţi niciodată
de câte-i eşti dator.


Când crezi că n-ai vreodată
nevoie de Hristos
atunci ai cel mai grabnic
şi cel mai dureros.

CÂND ANII TREC...

Când anii trec ca norii şi oamenii ca vântul
Viaţa noastră curge cu timpul ce-l trăim.
Şi undeva în cale stă neştiut mormântul
Şi nimeni nu cunoaşte în care ţintirim.



Doamne-n calea dreaptă minte înţeleaptă
Dă-ne să umblăm
Ca în veşnicie sfânta-mpărăţie
Dulce s-o gustăm.



Când viaţa ni-i-nainte ne pare-atât de lungă
Că nu ştim cum ar trece mai grabnic anii mei.
Când viaţa ni-i în urmă am vrea să tot ne-ajungă
Dar nu ne mai ajunge şi-o plângem singurei.



Când unicele lucruri le-avem cu-ndestulare
Iubire, tinereţe, şi soţi, şi legământ
Le risipim în patimi, şi-n râs, şi-n nepăsare
Când le-am pierdut, zadarnic le mai plângem preţul sfânt.



Când anii trec ca norii şi stările ca vântul
O, suflet scump grijeşte-ţi avutul cel sublim.
Oriunde mori, iubirea s-o ţii şi legământul
Ca să învii cu ele din orice ţintirim.

CA O MARE FURTUNOASĂ...

Ca o mare furtunoasă Doamne mi-a fost viaţa
Numai rane mi-a fost trupul, numai lacrimi faţa
Numai singuratici paşii, numai rece locul
Numai în cuptorul crucii mi-a fost dulce focul.




Ţine-mă mereu dulce Dumnezeu
Lângă sânul Tău
Până voi gusta fericire mea
La lumina Ta.




Nu e rod mai sfânt ca rodul arderii-n răbdare
Pentru slava şi izbânda vieţii viitoare
Şi nu-i stare mai cerească în această lume
Decât cu Hristos pe cruce pentru sfântu-I Nume.




Fie cât de furtunoasă şi de grea viaţa
Vrem să trecem drepţi prin toate către cer cu faţa
Fericiţi mărturisindu-L pe Hristos prin cruce
Nu-i alt drum mai drept spre ceruri să ne poată duce.

AȘ VREA SĂ FIU

Aş vrea să fiu ce azi n-am fost
În ziua mea pierdută:
Înţelegînd al vieţii rost,
Aş vrea să fiu străjer în post,
Şi chiar plătind al jertfei cost,
Eu să rămîn în luptă.



Aş vrea să fiu ce n-am fost ieri
Şi nicicînd înainte:
Prin lumea plină de plăceri,
Să fiu aşa cum Tu îmi ceri:
Să nu m-abat spre nicăieri
Din drumul vieţii sfinte.



Aş vrea să fiu ce alţii nu-s
Şi nici nu vor să fie:
Mergînd prin viaţă spre apus,
Să nu mă las de valuri dus,
Şi să mă `nalţ mereu mai sus,
Din timp spre veşnicie.



Aproape-aş vrea să fiu oricînd
De cei ce trec prin lume
Sub greul crucii suspinînd,
Dar şi de cei căzuţi din rînd,
Rămaşi în urmă, sîngerînd,
Răniţi fără de nume.



Aş vrea să fiu un simplu glas
Care să strige-ntruna,
Că din al mîntuirii ceas
Secunde doar au mai rămas.
Iar cei de azi nu vin pe vas,
Se pierd pe totdeauna.



Aş vrea să fiu acel argat
La care El să-i spună
Cînd Se va-ntoarce ca-Mpărat,
Privind la tot ce am lucrat
Cu-acei talanţi ce mi-i i-a dat:
O, bine, slugă bună !



Şi aş mai vrea să fiu ceva:
O rază lucitoare !
Şi strălucind în lumea rea,
Să duc lumină undeva,
Să încălzesc pe cineva,
Şi să mă-ntorc în soare.

AM TOT STRIGAT

Am tot strigat, de când tot strig
îmi e şi greu să tot mai spun
dar strig, căci ştiu că vine ziua
să ştiţi că n-am fost eu nebun.



Am tot chemat, de când tot chem
şi ură poate că-mi purtaţi
dar chem, căci ştiu că vine ziua,
când veţi striga înspăimântaţi.



Am tot mustrat, de când tot mustru
e tot mai gol în jurul meu
dar tot nu tac, căci vine ziua
cu blestemul lui Dumnezeu.



Am tot venit şi tot mai vin
să spun că încă mai e har
să spun, căci ştiu că vine ziua
cu plâns şi ţipăt în zadar.




Am tot înştiinţat şi mai
răbdaţi-mi să vă-nştiinţez
căci ştiu ce-aproape este ziua
cu-nfricoşatul morţii crez.



Veţi face şi-acum tot ce vreţi,
cum aţi făcut şi pân-acum
dar scumpul mântuirii preţ
amar se va plăti cu scrum.

AL CUI E SOARELE

Al cui e soarele de-a pururi
Al cui pământul pentru veac ?
- Cine-a venit aici puternic
Şi cine n-a plecat sărac.


Cine-i pe lumea asta veşnic
Şi ce-i aici netrecător  ?
- Ce oare e mai slab ca viaţa
Ce zboară oare mai uşor ?


Ce-i mai supus ca omu-n lume
La trecere şi la dureri ?
Ce zi nu poate să ne-aducă
Sfârşitul unei triste seri ?


Cine-a putut opri vreodată
Vreun timp şi soare pentru el ?
- Cine-a putut scăpa pe lume
De putrezirea de vreun fel ?


A cui averi n-au fost trecute
Şi-a cui locaş nu s-a mutat ?
- A cui tărie n-a fost frântă
şi-a cui putere n-a-ncetat ?


…Sărmane călător, ia seama
La câţi au fost şi nu mai sunt,
Aceiaşi soartă te aşteaptă
Nu-ţi crede raiul pe Pământ

AJUTĂ-NE SĂ TE IUBIM

Ajută-ne să Te iubim
cerescul nostru Tată
chiar dacă ar fi să nu primim
în veci nici o răsplată


Să credem în puterea Ta
adânc cum ni se spune
chiar dacă nu ne-ai asculta
nicicând vreo rugăciune


Să ţinem sus Cuvântul Tău
în orice grea încercare
chiar dacă ne-ar lovii cel rău
c-o ură tot mai mare


Să nu ne îndoim deloc
în nici o grea ispită
să-avem când vom ieșii din foc
fiinţa srălucită


Ca astfel zilnic preaschimbați
din bine în mai bine
s-ajungem slava înfiaţi
având un chip cu tine

SLĂVIT IISUS

Slăvit Iisus – ce grabnic vine
răsplata Zilei de Apoi
şi nu noi Te-aşteptăm pe Tine,
ci Tu, tot Tu, ne-aştepţi pe noi !
Iubim tot praf şi tot ruine
şi vrem în pămînteşti nevoi
nu noi să Te slujim pe Tine,
ci Tu să ne slujeşti pe noi.
O, Doamne, cu adînci suspine
întoarce-ne dinspre noroi
şi fă-ne să dorim de Tine
aşa cum Tu doreşti de noi.
Revarsă-n noi în toţi divine
simţiri cereşti şi gînduri noi.
Nu noi să vrem să fim prin Tine,
ci Tu să vrem să fii prin noi.
Fă ale noastre inimi pline
de-al dragostei ceresc şuvoi;
nu noi să ne vestim prin Tine,
ci Tu să Te vesteşti prin noi.
Căci doar atunci e cel mai bine
cînd suntem unul şi nu doi,
cînd şi noi suntem una-n Tine,
cum şi Tu unul eşti în noi.

EU AM AFLAT IUBIREA

Eu am aflat Iubirea cea necrezut de rara,
iubirea dupa care au plans cautandu-o mii,
si negasind-o-n lume, au plans zdrobiti ca nu e,
-dar este, este, este- o, suflete, sa stii,
slavit sa fie Domnul- Iubirea e Iisus,
toti cei ce vin sa-L caute sa creada ce le-am spus.




Eu am aflat Iubirea, nu umbra ei ce trece,
si nu parerea carei-a inselat pe mii,
ci ea, chiar ea, cea dulce, puternica si sfanta,
caci este, este, este- o, suflete, sa stii,
slavit sa fie Domnul- Iubirea e Iisus,
toti cei ce vin si-L afla vor crede ce le-am spus.




Eu am aflat Iubirea, si-am strans-o-n tinerete,
de ziua Cincizecimii cand au aflat-o mii,
- de-atunci pasim alaturi, avand aceleasi fete,
- ea este, este, este- o, suflete, sa stii,
slavit sa fie Domnul, Iubirea e isus,
toti cei ce vin si sufar vor crede ce le-am spus.

DACĂ S-A FĂCUT MINUNEA

Dacă s-a făcut minunea
Înnoirii vieţii tale,
Asta trebuie s-o vadă
Orişicine, pe-orice cale


Dacă-n inima ta-i pacea
Şi-n ea Duhul Sfânt se ţine
Asta trebuie s-o vadă
Pe-orice cale, orişicine.


Dacă tu-L urmezi pe Domnul
Şi ţii calea voii Sale
Asta trebuie s-o vadă
Orişicine pe-orice cale.


Dacă tu ai pentru semeni
Gânduri de iubire pline,
Asta trebuie s-o vadă
Pe-orice cale orişicine.


Dac-ai rupt-o cu trecutul
De păcate şi greşale
Asta trebuie s-o vadă
Orişicine, pe-orice cale


Căci dac-ai aflat pe Domnul
Şi-I cunoşti Cuvântul bine
Vai de tine când n-o vede
Pe-orice cale, orişicine.

EU M-AM NĂSCUT SĂ NU MOR NICIODATĂ

Eu m-am născut să nu mor niciodată
Și dacă totuși zilnic Doamne-n mine
O părticică moare pentru Tine
E ca s-ămbrac viața fără pată.

            



NU TE DUCE DE LA NOI

Gândăreni suntem Iisuse
plini de patimi și nevoi
suntem inimi nesupuse
Te-am gonit,dar o ,Iisuse
nu Te duce de la noi !


Plini suntem de fapte rele
și-al păcatului noroi,
gemem sub necazuri grele,
nu ne părăsi în ele
nu Te duce de la noi !


Nu Te duce, fără Tine
suntem orbi, flămânzi și goi,
ia-ne tot ce-avem mai bine
toate n-au un preț cât Tine
nu Te duce de la noi !


N-asculta pe-aceia care
și-azi Te-alungă iar-napoi;
Arse-n dor de vindecare
plâng atâtea răni amare
nu Te duce de la noi !


Mii de inimi chinuite
vars-al lacrimii șivoi
cer cuvintele-Ți iubite
nu le părăsi zdrobite
nu Te duce de la noi !


Doamne, oastea Ta umilă
duce greutăți puhoi
Le vom duce fără silă
dar ascultă-ne, ai milă
nu Te duce,de la noi !


    

PE CINE CREZI

Pe cine crezi că pui în lanțuri,
Pe cine crezi că mergi să vinzi,
Pe cine-l ameninți cu moartea
Și casa cui crezi tu c-aprinzi ?


A cui credință sau iubire
Sau curăție pângărești ?
Pe cine-nșeli, pe cine judeci
Pe cine furi și chinuiești ?


Cui faci tu răul, cui crezi oare
Că poți cum vrei să-i faci un rău ?
- O, ție, numai ție singur
Căci tot ce faci e doar al tău !


Asupra ta va-ntoarce mâine
Tot răul care-l săvârșești
Vai, vei vedea cu groază-aceasta
Mult mai curând de cum gândești ! 

O VIAȚĂ AI !

O viaţã ai !
O viaţă ai, o scurtă şi unică viaţă
şi orice-apus de soare îi poate fi hotar
– o ultimă răscruce, o ultimă povaţă
şi-o ultimă chemare, o ultimă chemare
îţi poate fi-orice har !



Un suflet ai, un singur şi veşnic suflet numa’
şi-n orice clipă Domnul ţi-l poate cere iar,
răscrucea ta din urmă, povaţa ta de-acuma
şi ultima-ţi chemare, şi ultima-ţi chemare
e poate-aceasta chiar.



Un Dumnezeu e numai – şi-o unică salvare
şi unica-ţi speranţă e-n unicul Său har
e poate ceasul ultim, e poate clipa mare
şi pasul fără care, şi pasul fără care
ai plînge-n veci amar.




Hristos e-a ta Viaţă, Hristos e-a ta Lumină.
Hristos e-a ta salvare, Hristos e-acel Hotar
din care-nvii spre slavă sau mori pe veci spre vină
– prilejul cel din urmă, prilejul cel din urmă
e poate-acesta chiar. 

NU TE-NDOI



Nu te-ndoi ci crede
că după orice nor
e-un soare şi mai dulce,
e-un rod şi mai cu spor


Nu norul este veşnic
ci soarele e-acel
ce-nvinge şi rămâne
atotputernic El.


Nu te uita la tine
că eşti atât de slab
nici la vrăşmaşul care
te-ar nimici degrab’


Nu-te-ndoi ci crede
că dincolo de tot
veghează Dumnezeul
Puternic Savaot,


Căci nici un păr nu-ţi cade,
că nici o clipă nu-i,
că nu-i nici o-ncercare
decât prin voia Lui


Că dacă crezi puternic
nimica nu-i spre rău
ci totul se va-ntoarce
spre-un şi mai bine-al tău.


Nu te uita la ziduri
la porţile de fier,
la ura ce scrâşneşte,
-ci uită-te la cer…


Nu te-ndoii ci crede
că-n ceasul cel mai greu
clipită de clipită
veghează Dumnezeu !

NIMENI N-O SĂ POATĂ SPUNE

Nimeni n-o sã poată spune
că el n-a putut să vină
că el n-a ştiut Cuvântul
şi el n-a putut să-l ţină
— căci la fel de călduros
ne-a chemat pe toţi Hristos.


Nimeni n-are să se poată
dezvinovăţi pe sine
că el n-a avut prilejul
a iubi şi-a face bine
— căci la fel de luminos
ne-a vorbit la toţi Hristos.


Nimeni n-are să-ndrăznească
a grăi că-n neputinţă
a fost viaţa pământească
a trăi-o prin credinţă
— căci la fel de generos
ne-a dat har la toţi Hristos.


De aceea nemurirea
va da celor drepţi cununa
căci ei au voit sfinţirea
şi-au iubit cărarea bună
— cinste celui credincios
ce dă tot, pentru Hristos.