OCTAVIAN PALER - VERSURI

PASUL ABSENT...

Doar un pas ne desparte. Nu știu dacă pasul absent e al meu sau al tău. Tu stai pe un mal al lui eu pe altul și între noi curge noaptea. Ca să ajungem atât de aproape ca să rămânem atât de departe doar un pas ne desparte și între noi curge noaptea continuu prin pasul absent.

CEI CARE-AM FOST LA TROIA..

I


 Această dragoste, această lumina care nu mă cruță care mă obligă să-mi aduc totul aminte și cerul așa cum îl știu, strălucind după ploaie, cerul ca un obraz de copil. Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări. Am fost poate naivi când ne-am suit pe corăbii, am crezut tot ce ni s-a spus, marea fierbea ca sângele nostru și când tăceau valurile nu se auzeau decât vorbele noastre trufașe atât eram de convinși ca înțelepciunea e un cuvânt găunos. Apoi corabia noastră a mers prin nopți în care lumina era un fel de amintire ciudată și printre păsări albe care zburau între noi și greșelile noastre și nu ne mai separa de zei decât moartea. De ce trebuia să fiu vinovat când eu n-am vrut decât să rămân credincios ? Uneori vântul mă face să cred că totul a durat doar o clipă, când eram stânjeniți amândoi și nu mai știam ce să spunem, dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări, iar păsările albe care zburau pe mare între umbrele noastre și zei îmi amintesc că acesta sunt și nu altul, aceștia suntem și nu alții, noi care-am fost împreună și singuri la Troia.


 II

Am lăsat în urmă atâtea mări și greșeli încât mă întreb, de ce trebuiau toate acestea ? De ce ne trebuiau remușcări pentru a învăța să iubim ? De ce trebuiau toate acestea, de ce ? Da, trebuiau. Trebuiau, poate. Trebuia poate să fim mai întâi vinovați pentru a învăța să iubim. Trebuia să greșim pentru a cunoaște sfârșitul greșelii și poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună că știu totul despre iubire și țărm. Nimeni nu va cunoaște vreodată mai bine ca noi ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni n-a pierdut-o și n-a visat-o ca noi. Pentru că nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decât noi cu speranța că-ntr-o zi vom striga: iată țărmul ! Pentru că nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătății luminându-ne mâinile în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine. Și iarăși cerul așa cum îl știu, strălucind după ploaie, și mă întreb, poate, pentru ultima oară. De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra decât iubind și mai mult țărmul pe care stau și visez că voi ajunge într-o zi ? Și mai ales de ce suntem noi vinovați ca toate acestea au fost ? Când eu n-am vrut decât să ramân credincios. Când noi n-am vrut decât să fim asemenea păsărilor cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.


 III

Dar eu știu că moartea există și există și țărmul, există în zori plaja goală și există urmele care ne fac vinovați, există corăbiile care ne-au dus la Troia și există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă, există amintirile și există pescărușii țipând, există nisipul de care mă lipeam gol la amiază și există locul gol de lângă mine, există toate, numai tinerețea s-a dus în acest prea lung asediu al Troiei, în această eroare spre care ne-am dus linisștiți. O, gustul ucigaș al plecării.


 IV

Am cutreierat ani în șir mările și când ne-am întors ne-am dat seama cât de puțin ne îndepartasem de țărm. De fapt, nu ne îndepărtasem deloc. Eram tot acolo și iubeam aceleași lucruri numai că eram mai bătrâni și ne venea greu să surâdem. Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a surâde ușor. Și iubim altfle, mai trist. În rest, suntem aceiași și iubim aceleași lucruri, iubim...


 V


Suntem obosiți și nu ne mai separă de zei decât moartea. Am văzut cum se golește clepsidra și cineva dintre noi spunea că și mormintele mor, nu numai cei ce-au coborât să le umple, și poate așa trebuie, altfel mormintele ar cuceri toată lumea. Suntem obosiți, dar acum știm ceea ce știu și zeii. Și poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înșine lucrul cel mai important pe care trebuie să-l știe un om. Această dragoste, această lumină și vântul care nu ne cruță. care ne obligă să ne-aducem totul aminte...

ELEGIE

Mai bine să umplem cu flori toate craterele vulcanilor, să uităm morții neîngropați și vântul să caute singur ce mai e de găsit prin cenușă, mai bine să ne ducem departe de rănile noastre, să nu regretăm nimic și să cultivăm trandafiri, mai bine să fixăm sărbătorile în zile fără memorie, mai bine să ducem ucigașilor crini și să-i declarăm inocenți, mai bine să convingem fantomele să ne lase în pace, să ne ducem departe de rănile lor și cât mai discret, să nu deranjăm cu tristețile noastre pe nimeni, înainte de a spune că toate acestea-s firești.

MOARTEA LUI SOCRATE

Sunt singur, De ce tremurați ? Și sentința e dată. de ce tremurați ? Din vorbele pe care n-am apucat să le spun se scutură tăcerea îmbătrânindu-mă. Nu-mi cereți să mint cu aceste cuvinte cu care mi-am descoperit moartea. Și nu înțeleg de ce tremurați. Otrava e doar pregătită. Și sunteți prea palizi pentru niște ucigași cumsecade.

MOARTEA CUVINTELOR

Un chip de nisip și mâini de nisipi și limba în gură mi-e tot de nisip nu mai pot să spun nimic în apărarea mea în acest tribunal de nisip cu lumini de nisip grefieri de nisip și cineva care întoarce clepsidra. To ce-am iubit s-a transformat în nisip tot ce-am greșit s-a transformat în nisip și judecători de nisip mă judecă și mă condamnă la moarte pe un eșafod de nisip.

FOCUL

Nu-i adevărat povestea că oamenii au descoperit focul lovind două pietre. Focul a apărut altfel, când singurătatea primului om s-a lovit de prima întrebare, când un om s-a gândit să prefacă rănile lui în speranță, să-și lumineze mâinile și teama de el. Poate focul n-a fost decât un mijloc de a lupta împotriva cenușii, când vulturii coboara în noi și ne temem.

DEFINIȚIA DESPĂRȚIRILOR

Nu știam că floarea amară a singurătății are dacă o atingi pe obraz Sunetul unor pași care pleacă.

DEFINIȚIA NENOROCULUI

Sunt drumuri ce ne caută demult. Și-ajung la noi când noi suntem plecați In căutarea lor pe alte drumuri.





DEFINIȚIA UȘILOR ÎNCHISE

E o rană în scândura ușii unde-am bătut și n-a răspuns nimeni. Deschideți ușa cu grijă, să nu loviți rana cu cheia.

ACEEAȘI VÂRSTĂ

Am exact vârsta la care Don Quijote și-a început aventurile, am aceeași vârsta și iubesc lumea la fel, nu-mi mai lipsește nimic. Poate, un scutier îmi lipsește, dar nu-i nimic, voi porni singur la drum. Am aceeași vârstă și aceeași nevoie să cred, nu-mi mai lipsește nimic. Poate-mi va lipsi Rosinanta, dar nu-i nimic, voi merge pe jos. Și poate morile sale de vânt, dar nu-i nimic, le voi inventa și pe ele. Am aceeași vârstă ca Don Quijote și drumul m-așteaptă Și în afară de un scutier, de Rosinanta și de morile sale de vânt nu-mi mai lipsește nimic. Ba da, eu m-am născut după Descartes.

LECȚIE INUTILĂ DE LOGICĂ

Așa se întâmplă logic, plecăm și sosim undeva. Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viață, poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta, ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva, poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie, nu sosim unde-am vrut dar sosim undeva și câtă vreme sosim undeva totul e logic chiar dacă logica și fericirea sunt lucruri total diferite, totuși am plecat și am sosit undeva, am greșit drumul, dar am sosit undeva, dar când nu mai sosim nicăieri totul devine ilogic. Spre ce ne ducem dacă nu sosim nicăieri ?