Poți spune ușor că
universul n-are nici un rost. Nimeni nu se va supăra. - Dar afirmă
același lucru despre un individ oarecare, el va protesta și va lua chiar
măsuri spre a te sancționa.
Așa suntem cu toții: ne scoatem din cauză când e vorba de un principiu general și nu ne e rușine să ne izolăm într-o excepție. Dacă universul n-are nici un rost, scăpat-am careva din blestemul acestei osânde ?
Tot secretul vieții se reduce la atât: ea n-are nici un rost; fiecare din noi găsește însă unul.
Singurătatea nu te-nvață că ești singur, ci singurul.
Violetul e culoarea remușcării. (Ceea ce e straniu în el pleacă din lupta dintre frivolitate și melancolie, cu triumful ultimei).
Remușcarea este forma etică a regretului.(Părerile de rău devin probleme, iar nu tristeți). Un regret ridicat la rangul de suferință.
Ea nu rezolvă nimic dar începe totul. Apariția moralei este identică întâiului freamăt de remușcare.
Un dinamism dureros face din ea o risipă somptuoasă și zadarnică a sufletului. - Numai marea - și fumul de țigară - ne dau imaginea ei.
Păcatul este expresia religioasă a remușcării, precum regretul expresia ei poetică. Primul este o limită superioară; ultimul, una inferioară.
Te căiești de ceva ce s-a întâmplat sub tine...Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atracția răului sau a vulgarității a învins reflecția etică. Ambiguitatea pleacă din amestecul de teologie și vulgaritate din orice remușcare.
În nimic nu simți mai dureros ireversibilitatea timpului ca în ea. Ireparabilul nu-i decât interpretarea morală a acestei ireversibilități.
Răul ne dezvăluie substanța demonică a timpului; binele potențialul de veșnicie al devenirii. Răul este abandonare; binele un calcul inspirat. Nimeni nu știe diferenția rațional unul de celălalt. Dar simțim cu toții căldura dureroasă a răului și răceala extatică a binelui.
Dualismul lor transpune în lumea valorilor un altul mai adânc: nevinovăție și cunoaștere.
Ceea ce deosebește remușcarea de deznădejde, de ură sau de groază este o înduioșare, un patetic al incurabilului.
Sunt atâți oameni pe care îi separă de moarte doar nostalgia ei ! În aceasta, moartea își creează din viață o oglindă pentru a se putea admira. Poezia nu-i decât instrumentul unui funebru narcisism.
Atât animalele, cât și plantele sunt triste, dar ele n-au descoperit tristețea ca un procedeu de cunoaștere. Numai în măsura în care omul îl folosește încetează a fi natură. Privind în jurul nostru, cine nu observă c-am acordat prietenia la plante, animale și la câte minerale ! - dar nici unui om.
Lumea nu-i decât un Nicăieri universal. De aceea, n-ai unde să te duci niciodată...
Timiditatea este un dispreț instinctiv al vieții; cinismul, unul rațional. Înduioșarea ? Un amurg delicat al lucidității, o „degradare” a spiritului la rangul inimii.
În orice timiditate se află o nuanță religioasă. Teama că nu suntem ai nimănui, că Dumnezeu este un nimeni, iar lumea opera lui...Neîncrederea metafizică ne creează o neprielnicie în fire și o jenă în societate. Lipsa de îndrăzneală între oameni - decantarea forței în dispreț - pleacă dintr-o vitalitate nesigură, agravată de bănuieli, la ce e mai esențial în lume. Un instinct sigur și o credință hotărâtă îți dau dreptul să fii obraznic; te silesc chiar. - Timiditatea-i modul de a-ți învălui un regret. Căci orice îndrăzneală nu e decât forma pe care o ia lipsa de regrete.
Răul, părăsind indiferența originară, și-a luat Timpul ca pseudonim.
E atâta crimă și poezie în Shakespeare, că dramele lui par concepute de un trandafir în demență.
Oricâtă amărăciune ar fi în noi, ea nu-i atât de mare să ne poată dispensa de amărăciunile altora. Iată de ce lectura moraliștilor francezi este balsamică în orele târzii. Ei au știut totdeauna ce înseamnă a fi singur între oameni; rar de tot ce e singurătatea în lume. Până și Pascal n-a putut învinge condiția lui de om retras din societate. O suferință ceva mai redusă, și am fi înregistrat doar o mare inteligență. - Între francezi și Dumnezeu s-a interpus totdeauna salonul.
Un om care practică o viață întreagă luciditatea ajunge un clasic al deznădejdii.
Paloarea e culoarea ce-o ia gândirea pe fața omenească.
Cui nu i se pare că după fiece amărăciune luna a devenit mai palidă și razele soarelui mai sfioase și că devenirea își cere scuze, schilodindu-și ritmul, - aceluia îi lipsește baza cosmică a singurătății.
Nefericirea e starea poetică prin excelență.
N-aș putea iubi decât un înțelept nefericit în dragoste...
Pentru fiece problemă îți trebuie altă temperatură. Numai nefericirii îi convine oricare...
Viața și cu mine suntem două linii paralele ce se întâlnesc în moarte.
Amețelile cărora sunt supuși unii oameni și care îi obligă să se rezeme de arbori sau de ziduri în plină stradă au un sens mai adânc decât sunt înclinați a crede filozofii și chiar poeții. A nu mai putea sta vertical - a te degaja de poziția naturală a omului - nu-și are sursa într-o tulburare nervoasă sau într-o compoziție a sângelui, ci în istovirea fenomenului uman, care implică abandonarea tuturor caracterelor ce-l însoțesc. Ai uzat omenescul din tine ? Atunci părăsești fatal forma prin care el s-a definit. Cazi; fără ca totuși să te reîntorci la animalitate, căci este mai mult decât probabil că amețelile ne aruncă la pământ, pentru a ne da alte posibilități de înălțare. Revenirea la poziția care a precedat fenomenul verticalei umane ne deschide alte cărări, ne pregătește o altă creștere și schimbându-ne înclinarea corpului ne deschide spre o altă perspectivă a lumii.
Nici un pictor n-a reușit să redea singurătatea resemnată din privirea dobitoacelor, fiindcă nici unul nu pare a fi înțeles incompatibilul ochilor animalici; o enormă tristețe și o lipsă de poezie echivalentă.
Privirea omenească n-a adăugat decât accentul de regret poetic, a cărui absență indică la ființele respective vecinătatea originii lor.
O autobiografie trebuie să se adreseze lui Dumnezeu și nu oamenilor. Natura însăși îți dă certificat de deces când te povestești muritorilor.
De și-ar așeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine ne-ar sta nouă așa, singuri și nemângâiați...
Singurătatea este o operă de convertire la tine însuți. Se întâmplă însă că, adresându-te numai ție, ceea ce ai mai bun devine independent de identitatea ta firească. Și astfel te adresezi cuiva, altuia. De aici, sentimentul că nu ești singur de câte ori ești mai singur.
Oricâte pretenții am avea, în fond nu putem cere vieții mai mult de permisiunea singurătății. Îi oferim astfel prilejul de a fi generoasă și chiar risipitoare...
Rostul muzicii este să ne mângâie de ruptura de natură, iar gradul slăbiciunii pentru ea indică distanța noastră de originar. Spiritul se vindecă de propria autonomie în creația muzicală.
Finețele anemiei ne fac permeabili unei alte lumi, iar în tristețile ei cădem perpendicular pe cer.
Pascal, dar mai cu seamă Nietzche par niște reporteri ai eternității.
Sunt priviri feminine care au ceva din perfecțiunea tristă a unui sonet.
Sunt unii oameni atât de proști că de le-ar apărea vreo idee la suprafața creierului, ea s-ar sinucide din groaza de singurătate.
Viața, neridicată la rangul de vis, seamănă unui Apocalips al prostiei și al vulgarității. Cine-ar suporta-o fără coeficientul ei de irealitate ?
Femeile care nu știu zâmbi mă fac să mă gândesc la o muzică de pompieri în Paradis.
Lenea e un scepticism al cărnii.
Cosmogonia mea adaugă neantului inițial o infinitate de puncte de suspensie...
Nori care gândesc și care par a fi tot atât de străini de pământ ca și de cer...Ruisdael.
Orice oboseală ascunde o nostalgie după Dumnezeu.
Prin orice lacrimă ne privește Dumnezeu.
Când porți atâta muzică într-o lume fără melodie...
Nu găsesc cheia la acest fapt; în bucuria inspirată repetăm pe Dumnezeu, iar în tristețe rămânem cu cenușa propriei substanțe.
În fiecare clipă suspină Dumnezeu; căci timpul e rugăciunea Lui.
De n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica.
Așa suntem cu toții: ne scoatem din cauză când e vorba de un principiu general și nu ne e rușine să ne izolăm într-o excepție. Dacă universul n-are nici un rost, scăpat-am careva din blestemul acestei osânde ?
Tot secretul vieții se reduce la atât: ea n-are nici un rost; fiecare din noi găsește însă unul.
Singurătatea nu te-nvață că ești singur, ci singurul.
Violetul e culoarea remușcării. (Ceea ce e straniu în el pleacă din lupta dintre frivolitate și melancolie, cu triumful ultimei).
Remușcarea este forma etică a regretului.(Părerile de rău devin probleme, iar nu tristeți). Un regret ridicat la rangul de suferință.
Ea nu rezolvă nimic dar începe totul. Apariția moralei este identică întâiului freamăt de remușcare.
Un dinamism dureros face din ea o risipă somptuoasă și zadarnică a sufletului. - Numai marea - și fumul de țigară - ne dau imaginea ei.
Păcatul este expresia religioasă a remușcării, precum regretul expresia ei poetică. Primul este o limită superioară; ultimul, una inferioară.
Te căiești de ceva ce s-a întâmplat sub tine...Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atracția răului sau a vulgarității a învins reflecția etică. Ambiguitatea pleacă din amestecul de teologie și vulgaritate din orice remușcare.
În nimic nu simți mai dureros ireversibilitatea timpului ca în ea. Ireparabilul nu-i decât interpretarea morală a acestei ireversibilități.
Răul ne dezvăluie substanța demonică a timpului; binele potențialul de veșnicie al devenirii. Răul este abandonare; binele un calcul inspirat. Nimeni nu știe diferenția rațional unul de celălalt. Dar simțim cu toții căldura dureroasă a răului și răceala extatică a binelui.
Dualismul lor transpune în lumea valorilor un altul mai adânc: nevinovăție și cunoaștere.
Ceea ce deosebește remușcarea de deznădejde, de ură sau de groază este o înduioșare, un patetic al incurabilului.
Sunt atâți oameni pe care îi separă de moarte doar nostalgia ei ! În aceasta, moartea își creează din viață o oglindă pentru a se putea admira. Poezia nu-i decât instrumentul unui funebru narcisism.
Atât animalele, cât și plantele sunt triste, dar ele n-au descoperit tristețea ca un procedeu de cunoaștere. Numai în măsura în care omul îl folosește încetează a fi natură. Privind în jurul nostru, cine nu observă c-am acordat prietenia la plante, animale și la câte minerale ! - dar nici unui om.
Lumea nu-i decât un Nicăieri universal. De aceea, n-ai unde să te duci niciodată...
Timiditatea este un dispreț instinctiv al vieții; cinismul, unul rațional. Înduioșarea ? Un amurg delicat al lucidității, o „degradare” a spiritului la rangul inimii.
În orice timiditate se află o nuanță religioasă. Teama că nu suntem ai nimănui, că Dumnezeu este un nimeni, iar lumea opera lui...Neîncrederea metafizică ne creează o neprielnicie în fire și o jenă în societate. Lipsa de îndrăzneală între oameni - decantarea forței în dispreț - pleacă dintr-o vitalitate nesigură, agravată de bănuieli, la ce e mai esențial în lume. Un instinct sigur și o credință hotărâtă îți dau dreptul să fii obraznic; te silesc chiar. - Timiditatea-i modul de a-ți învălui un regret. Căci orice îndrăzneală nu e decât forma pe care o ia lipsa de regrete.
Răul, părăsind indiferența originară, și-a luat Timpul ca pseudonim.
E atâta crimă și poezie în Shakespeare, că dramele lui par concepute de un trandafir în demență.
Oricâtă amărăciune ar fi în noi, ea nu-i atât de mare să ne poată dispensa de amărăciunile altora. Iată de ce lectura moraliștilor francezi este balsamică în orele târzii. Ei au știut totdeauna ce înseamnă a fi singur între oameni; rar de tot ce e singurătatea în lume. Până și Pascal n-a putut învinge condiția lui de om retras din societate. O suferință ceva mai redusă, și am fi înregistrat doar o mare inteligență. - Între francezi și Dumnezeu s-a interpus totdeauna salonul.
Un om care practică o viață întreagă luciditatea ajunge un clasic al deznădejdii.
Paloarea e culoarea ce-o ia gândirea pe fața omenească.
Cui nu i se pare că după fiece amărăciune luna a devenit mai palidă și razele soarelui mai sfioase și că devenirea își cere scuze, schilodindu-și ritmul, - aceluia îi lipsește baza cosmică a singurătății.
Nefericirea e starea poetică prin excelență.
N-aș putea iubi decât un înțelept nefericit în dragoste...
Pentru fiece problemă îți trebuie altă temperatură. Numai nefericirii îi convine oricare...
Viața și cu mine suntem două linii paralele ce se întâlnesc în moarte.
Amețelile cărora sunt supuși unii oameni și care îi obligă să se rezeme de arbori sau de ziduri în plină stradă au un sens mai adânc decât sunt înclinați a crede filozofii și chiar poeții. A nu mai putea sta vertical - a te degaja de poziția naturală a omului - nu-și are sursa într-o tulburare nervoasă sau într-o compoziție a sângelui, ci în istovirea fenomenului uman, care implică abandonarea tuturor caracterelor ce-l însoțesc. Ai uzat omenescul din tine ? Atunci părăsești fatal forma prin care el s-a definit. Cazi; fără ca totuși să te reîntorci la animalitate, căci este mai mult decât probabil că amețelile ne aruncă la pământ, pentru a ne da alte posibilități de înălțare. Revenirea la poziția care a precedat fenomenul verticalei umane ne deschide alte cărări, ne pregătește o altă creștere și schimbându-ne înclinarea corpului ne deschide spre o altă perspectivă a lumii.
Nici un pictor n-a reușit să redea singurătatea resemnată din privirea dobitoacelor, fiindcă nici unul nu pare a fi înțeles incompatibilul ochilor animalici; o enormă tristețe și o lipsă de poezie echivalentă.
Privirea omenească n-a adăugat decât accentul de regret poetic, a cărui absență indică la ființele respective vecinătatea originii lor.
O autobiografie trebuie să se adreseze lui Dumnezeu și nu oamenilor. Natura însăși îți dă certificat de deces când te povestești muritorilor.
De și-ar așeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine ne-ar sta nouă așa, singuri și nemângâiați...
Singurătatea este o operă de convertire la tine însuți. Se întâmplă însă că, adresându-te numai ție, ceea ce ai mai bun devine independent de identitatea ta firească. Și astfel te adresezi cuiva, altuia. De aici, sentimentul că nu ești singur de câte ori ești mai singur.
Oricâte pretenții am avea, în fond nu putem cere vieții mai mult de permisiunea singurătății. Îi oferim astfel prilejul de a fi generoasă și chiar risipitoare...
Rostul muzicii este să ne mângâie de ruptura de natură, iar gradul slăbiciunii pentru ea indică distanța noastră de originar. Spiritul se vindecă de propria autonomie în creația muzicală.
Finețele anemiei ne fac permeabili unei alte lumi, iar în tristețile ei cădem perpendicular pe cer.
Pascal, dar mai cu seamă Nietzche par niște reporteri ai eternității.
Sunt priviri feminine care au ceva din perfecțiunea tristă a unui sonet.
Sunt unii oameni atât de proști că de le-ar apărea vreo idee la suprafața creierului, ea s-ar sinucide din groaza de singurătate.
Viața, neridicată la rangul de vis, seamănă unui Apocalips al prostiei și al vulgarității. Cine-ar suporta-o fără coeficientul ei de irealitate ?
Femeile care nu știu zâmbi mă fac să mă gândesc la o muzică de pompieri în Paradis.
Lenea e un scepticism al cărnii.
Cosmogonia mea adaugă neantului inițial o infinitate de puncte de suspensie...
Nori care gândesc și care par a fi tot atât de străini de pământ ca și de cer...Ruisdael.
Orice oboseală ascunde o nostalgie după Dumnezeu.
Prin orice lacrimă ne privește Dumnezeu.
Când porți atâta muzică într-o lume fără melodie...
Nu găsesc cheia la acest fapt; în bucuria inspirată repetăm pe Dumnezeu, iar în tristețe rămânem cu cenușa propriei substanțe.
În fiecare clipă suspină Dumnezeu; căci timpul e rugăciunea Lui.
De n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica.
