29 AUGUST
Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lață, o bondicuserie (e expresia lui tante Alice), ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea să batjocorită de forțele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiție osândit la cecitate și paraplegie.
Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alții, dar când arde casa vecinului nu stau să mă rog și să mă îmbunătățesc; chem pompierii, alerg la cișmea. De nu, se numește că sunt fudul și nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în ajutor dacă se întâmplă să fie atacat. (Eisenhower și Foster Dulles în toamna lui '56).
Una e să te răscoli, alta e să aprobi. Când a căzut Iacob al II-lea, s-au găsit episcopi anglicani care să-l urmeze în exil pe regele procatolic, ori poate catolic, numai pentru că era suveranul legitim și, orice s-ar fi întâmplat, nu putea fi înlocuit.
Creștinismul neajutorat și neputincios este o concepție eretică deoarece nesocotește îndemnul Domnului (Matei 10,16: „fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”) și trece peste textele Sfântului Pavel (Efes 5,17: „Drept aceea, nu fiți fără minte”, II Tim.4,5: „tu fii treaz în toate...” Tit.I, 8: „să fie...treaz la minte” și mai îndeosebi I Cor.14.20 „Fraților nu fiți copii la minte; ci la răutate fiți copii, iar la minte fiți oameni mari”).
Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric”să le tâmpim”). Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinși de satana ? Și-apoi, tot la I Cor. (14,33) stă scris că „ Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii ”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînțelegerii obtuze. Domnul iubește nevinovăția, nu imbecilitatea. Iubesc Naivitatea, zice și Leon Daudet, dar nu la bărboși. Bărboșii se cade să fie înțelepți. Să știm, și ei și noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât a răutății. Nu, slujitorilor diavolului, adică șmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proști. Dumnezeu, printre altele, ne poruncește să fim inteligenți. (Pentru cine este înzestrat cu darul înțelegerii, prostia - măcar de la un anume puct încolo - e păcat: păcat de slăbiciune și de lene, de nefolosire a talentului. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu...s-au ascuns ).
- Poți să nu păcătuiești de frică. E o treaptă inferioară, bună și ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinții și caracterele superioare. Dar și de rușine. O teribilă rușine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în fața unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în fața unei femei bătrâne, a fi înșelat un om care crede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îți vine greu să păcătuiești, ți-e teribil de rușine.
CAMERA 18
De ce-l sărută Iisus Hristos pe marele inchizitor în apologul din Frații Karamazov ?
Îi răspund doctorului Al.G. pre limba lui, adică în stil indianist: ca să-l treacă de la avidva (necunoaștere) la vidya (cunoaștere), ca să spulbere maya (iluzia), adică să împrăștie fumul, să îndepărteze vălul, să risipească magia. După ce este sărutat, marele inchizitor, în sfârșit, vede realitatea. Sărutul, pe gură, acționează ca un șoc, zguduie, trezește.
Capodopera artistică are un efect asemănător și ea dezvrăjește. Credința ne dă bucurie pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real. De unde rezultă că realitatea - realitatea cea necoruptă - e frumoasă și că rezonanța e o lege fundamentală. Efectul Moessbauer generalizat.
- După arestarea lui Paul Dim., la începutul lui 1955, Yolanda St. - din familia lui Eminescu, nepoată de fiu de a căpitanului Matei Eminovici (până prin '54 înainte de a se remărita, iscălea și ea Eminovici) - i-a spus lui T.:„ Bine i-au făcut. Sper să le dea măcar zece ani, și lui și celorlalți”..(Vorba vine, dar se vedea că-i supărată) „Și Nicu al tău, crede că-i stă frumos s-o facă pe legionarul ?”
Am fost dojeniți și atunci și mai târziu că am trăncănit prea mult, că n-am știut să ne ținem gura. La care am putea răspunde: „ Crezut-am, pentru aceea am grăit - și noi credem, pentru aceea și grăim” (II Cor.4,13) ori „Crezut-am, pentru aceea am grăit (Ps.CXV). Sau, l-am putea cita pe un autor mai nou, pe Brice Parain, după care a vorbi sau a tăcea e tot una cu să trăiești ori să mori.
Ne-a osândit și un tânăr la a cărui părere țin mult. Acesta (Toma Pavel) l-a invocat pe Wilhelm Tell. În stilul noii generații; Tell s-a priceput să tacă, și-a ținut îndelung moaca și ca să evite orice provocare nici nu trecea prin piața unde sta găina lui Gessler. Dar când i-a venit la îndemână, n-a mai stat pe gânduri, a trecut la fapte, fulgerător. Arde-l ! (Pe Gessler, nu simbolul: pălăria).
Așa e. Argumentul e valabil și-n fond rezumă istoria Românilor. Mărturisesc că vorbele înțelepte ale tânărului m-au usturat. Nu avem însă dreptul să ne apărăm noi trecutul, isprava ? Poate că, în lipsă de altceva, nu-i nici vorbirea de lepădat. În orice caz, face cât o spovedanie, e lniștitoare. Sărmană apologie: dar dacă-i singura ?
În legătură cu aceasta apare și teribila problemă a lui 2+2=4.
Exemplul lui Tudor Vianu și altora ca el, care țineau cursuri serioase și conferințe instructive ori rosteau fraze armonios și temeinic înjghebate, ne era mereu dat - dat, de nu chiar azvârlit în față. Dar nu vorbesc oare în deșert ? întrebam noi. Nu, ni se răspundea, deoarece afirmarea adevărurilor veșnice este oricând bine venită, e întotdeauna sănătos și util să arăți că doi și cu doi fac patru. (Doi și cu doi fac patru reprezenta formula bunului simț, a dreptului natural, a nestricăcioaselor axiome).
Povestea aceasta cu doi și cu doi fac patru eu o știam încă mai de mult. Știam bunăoară de la Camus că „vine mereu în istorie o clipă când cei care afirmă că doi și cu doi fac patru sunt pedepsiți cu moartea”. Iar de la Dostoievski, în alt fel, că două ori doi fac patru nu mai e viață ci obârșie a morții. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă: o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, își jertfește viața în căutarea aceasta, dar se înspăimântă la gândul că va da de ea. E un principiu de moarte, și bun lucru este că uneori doi și cu doi mai fac și cinci. Orwell, însă, crede altminteri, crede cî libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru și că deîndată ce lucrul acesta e recunoscut restul tot urmează de la sine.
Cum puteam împăca între ele acestea toate, mai ales că silueta cărturarului care, în mijlocul iureșului, enunță calm adevărurile simple și eterne, nu e lipsită de măreție ?
Eram zăpăcit, până ce m-am putut lămuri; atât de mulțumit am fost de explicația găsită încât pe loc i-am trimis o scrisoare coanei Lenuța, mama lui Alecu, vajnică reacționară, femeie înaltă și frumoasă, moldoveancă stăpână pe un grai fără ocoluri. Coana Lenuțo, i-am scris (și mania aceasta de a ne expedia epistole unul altuia, loco, a fost și ea criticată cu asprime, socotindu-se curat răsfăț, înlăturând orice posibilitate de scuză), tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor, ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume, a celui de care o doare pe respectiva tiranie. Omul și el înghite să-i spui multe de la obraz, dar se cutremură când dai peste ceea ce Englezii numesc „cadavrul din dulp” or „adevărul de-acasă” și începi a dezvălui ce singur nu îndrăznește a-și mărturisi, când riști să atingi punctul fragil și vulnerabil despre care arhitectura isoterică spune că există în orice clădire înălțată pe suprafața pământului acestuia și poate duce într-o clipită la năruirea edificiului întreg. The skeleton in the cupboard și hometruth sun expresii intraductibile în românește, da îmbinându-le și trecându-le în spațiul mioritic, îmi vine a crede că sunt un fel de echivalent al soției meșterului Manole, prinsă în ziduri și-n amintire și rugându-se pentru bietul (ori ticălosul) de om creator cu suspine negrăite, ca Duhul pentru păcătos.
Revoluția franceză era gata să îngăduie proclamarea multor adevăruri, dar pedepsea cu moartea pe cel care îndrăznea să îngâne că simplul fapt de a te fi născut nobil nu este un argument îndestulător pentru a ți se tăia capul fără altă procedură decât simpla identificare (Legea din Priar, anul II). Și pe vremea lui Cromwell și a puritanilor se spuneau multe lucruri bine intenționate, dar vai de cel care punea la îndoială absoluta validitate a prescripțiilor morale din Vechiul Testament, în sensul lor absolut literal. Și în frumoasele orașe Geneva, Munster ori Florența, pe vremea lui Calvin, a lui Thomas Munzer, și a lui Johannes von Leyden ori a lui Savonarola se auzeau cuvântări pline de adevăruri și lucruri exacte și se exprimau idei vrednice să fie luate în seamă, dar exista de fiecare dată câte un adevăr scandalos - besfamatoriu - cu desăvârșire interzis folosirii publice. Plata folosirii: moartea.
Secretul, așadar, coană Lenuță, iată-l: doi și cu doi fac patru este o formulă algebrică: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s-o artimetizăm. A spune că doi și cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie și Adevăr, că Voltaire a murit în 1778 ori că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ține , ca George Călinescu, admirabile inedite prelegeri despre viața și opera lui Eminescu. Când alături de tine oamenii sunt tăiați cu ferestrăul, dacă vrei să enunți că doi și cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cât te ține coșul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiați în două cu ferestrăil. Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi și cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului că niște oameni erau trimiși la ghilotină numai pentru că se născuseră nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de lături, ca Ieremia !). Sub Calvin, la fel, cei care nu puteau să nu se cutremure văzând că sunt sortiți morții toți cugetătorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sănătoasă aritmetică ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putința de a conferi calitatea de consul unui cal. Și așa mai departe de fiecare dată. Pe doi ori doi patru, alde Vianu, Călinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind, bunăoară, despre Cana, drumul cel fără pulbere.
(Și atunci, nu după ce renunțaseră la măreața lucrare chiar cei ce o inițiaseră, sfidând astfel jurământul depus de muncitori la locul de muncă: nu plecăm de aici până nu-l vom termina ! Așa cum desigur mai original ar fi fost cine ar fi spus fără să aștepte moartea lui Stalin, cel mai mare corifeu al tuturor științelor, că E = mc2 nu este o formulă idealistă).
De fiecare dată ecuația generală algebrică se cuvine a fi aritmetizată, adică întrupată în adevărul acela anume ascuns și osândit de tiranul aflat la putere. E povestea lui Andersen, a regelui gol. La ce bun să afirmi întristat că unirea ortodocșilor cu biserica romană s-a făcut în mod silnic ori să te ridici cu vehemență împotriva cotropirii otomane în perioada când altele erau chestiunile arzătoare la ordinea zilei: chestiunile arzătoare la ordinea zilei erau închisorile, erau procesele însoțite de recunoașteri și autoacuzări ale inculpaților, erau pedepsele administrative; a le denunța pe acestea ar fi însemnat să rostești că doi și cu doi fac patru. Evidnțierea de către părintele Stăniloae a marilor abuzuri săvârșite de catolicism sub Habsburgi ori înfierarea de către profesorul Giurescu a jugului turcesc luau - oricât de savanți și de bine intenționați ar fi fost cei doi cărturari - un aer foarte întudit cu 21-ul lui Cațavencu și cu Europa lui Farfuridi, fie spus fără pic de răutate ori lipsă de respect, dar și fără convenționale ocoluri.
Mi-a trebuit însă timp îndelungat până să-mi pot descărca inima în scrisoarea trimisă coanei Lenuța; eram amăgit și impresionat de cifrele 2 și 4, cu înfățișarea lor atât de concretă și de aritmetică, de serioasă și (vorba lui Manole) de onorabilă; până ce, însfârșit, să pricep că formula aceasta aparent numerică este de fapt abstractă și algebrică, ea cerându-se mereu tradusă, exemplificată, surprinsă în timp; și anume de fiecare dată în conformitate cu adevărul atunci interzis. A ! bieții de noi, tot robi ai istoriei suntem și tot sub vremi.
31 DECEMBRIE 1959
Pe de altă parte însă, calitatea de senator roman nu pare legată de o anumită epocă istorică, întocmai cum Schelling arată că romantismul nu este o școală literară aparținând unei faze a evoluției gustului, ci una din permanentele propensiuni ale sufletului omenesc. Ovreiul de peste 82 de ani, micul pensionar din București, mi s-a dovedit dintr-o dată, și în chipul cel mai simplu, capabil de simțăminte autentic senatoriale.
După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile, mi-a vorbit:
- Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule ? Le-ai dat impresia că șovăi, că poate să încapă și posibilitatea să-ți trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsați-mă să mă gândesc înseamnă că ai și acceptat. Pentru nimic în lume să nu primești a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum.
Eu îl știu de pe vremea când se întorcea seara în Pantelimon pe scara trăsurii - marțial ; când în timpul mișcărilor din 1919 a circulat prin atelierele fabricii în uniformă și cu sabia scoasă din teacă, dar teatru tot îmi vine a crede că joacă, lui și mie, măcar nițel. Mă uit la el mai mult pe furiș, mi-e teamă să nu constat că bravează. Îi arăt că acum nu găsesc pe nimeni și nici să stau în poarta Securității cu geamantanul lângă mine până Luni n-are nici un Dumnezeu, eroismul fiind foarte aproape de caraghioslâc. Și mă uit istovit, și mai e masa de diseară. Și-i mai arăt ce înseamnă închisoarea cu adevărat, că e bătrân, că va rămâne singur cu o pensie tare mică; să nu se aștepte la mila nimănui; și nici la vizite: și-apoi mi-este frică; și-apoi nu mi se cere la urma urmei decât să declar adevărul; și nu ne voma mai vedea niciodată; și-așa i-am făcut numai necazuri toată viața, măcar acum la sfârșit să-i îndulcesc o leacă zilele; și, ce mai la deal la vale, perspectiva închisorii, a suferinței, și pe deasupra cu gândul la nenorocirea lui, mă îngrozește.
(Iminența durerii mereu ne înduioșează și căința, cățel cuminte, vine pe urma pașilor ei).
În parodia bine cunoscută, mamei lui Ștefan cel Mare i se face milă de fiul ei rănit, îi deschide porțile cetății și îl doftoricește. Cât de puțin e parodia la curent cu meandrele sufletului omenesc și cu surprizele pe care le poate rezerva o garsonieră bucureșteană. (Mai tare ca Misterele Parisului). Ascultându-l pe tata nu mai încape nici o îndoială pentru mine că Doamna Oltea s-a purtat în realitate întocmai ca în poezia lui Bolintineanu.De vreme ce bătrânelul, ce evreul e în stare să-mi vorbească precum o face, oare ce nu-i cu putință ? Artificialul e deopotrivă de răspândit ca naturalul, teatrul ține de esența vieții. Corneille descrie oamenii așa cum sunt, iar la sfârșitul anului școlar în recitările elevilor din clasele primare (eu într-a treia: Ai avut credință Rege, și de-aceea ai învins) se spun banalități.
- E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopțile le vei avea liniștite - (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu)-, vei dormi bine. Pe când dacă accepți să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopțile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poți închide un ochi. O să trebuiască să trăiești numai cu somnifere și calmante; abrutizat și moțăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpelești ca un nebun. Cată-ți de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe și mie inima, dar n-ai încotro. Dealtfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după șase luni tot te ia. E sigur.
Argumentul acesta din urmă, perfect logic, negustoresc și avocațial, mă impresionează îndeosebi. Doar că șase luni când ți-e frică e cât o veșnicie.
Tata însă, din ce în ce mai senator roman, îi dă mai departe:
- Pregătește-ți prin urmare lucrurile pentru Luni. Vezi, ia-ți numai lucruri uzate (Aici a greșit-o rău de tot). Și în astea trei zile care ne rămân să nu-mi vorbești nici un cuvânt despre proces, Securitate, închisoare. Vreau să le petrecem împreună, plăcut și liniștit.
Așa și facem. Lucru curios, dorm într-adevăr destul de bine, ba și mănânc cu destulă poftă (de mâncat mânca pe aparatul de tortură și osânditul din Colonia penitenciară a lui Kafka) și mă port îndeajuns de cuminte.
Lipsesc de acasă numai în ziua de anul nou, la prânz, când sunt poftit la dejun de avocatul D.P. a cărui soție mi-e foarte veche prietenă - și prima, singura mea dragoste din tinerețe. Îmi povestesc cu toții (au doi copii) că au participat la un revelion unde unul din musafiri a picat mort, în timpul petrecerii, dansând. Bun început de an ! comentează ei. De-ar ști că, pe deasupra, în prima zi au chemat la masă pe unul care peste trei zile va fi pușcăriaș. Îl întreb pe avocat, așa într-o doară (cu toate că acesta era motivul pentru care am ținut să vin și l-am lăsat pe tata singur) ce părere are despre articolul 209 cod penal. Dă din umeri, îngândurat, posac: condamnarea e sigură, și foarte mare.
