ION CARAION - POEZII

AM PE NIMENI

- Und' vă duce, domnule ?

- În grădină, somnule.

- Ce să faceţi, domnule ?

- Să mă-mpuşte, somnule.

- Că au gloanţe, domnule ?

- Că au vreme, somnule.

- Und vă-ngroapă, domnule ?

- Sub zăpadă, somnule.

- Vă e frică, domnule ?

- Îmi e scîrbă, somnule.

- Cui să spunem, domnule ?

- Iadurilor, somnule.

- Va fi bine, domnule ?

- Va fi seară, somnule.

- Aveţi rude, domnule ?

- Am pe nimeni, somnule.

- Vreţi o cupă, domnule ?

- Cît mă costă, somnule ?

- N-are-a face, domnule.

- De otrăvuri, somnule...

- Nu vreţi cupa, domnule ?

- Sparge-o-n ţăndări, somnule !

- Să vă plîngem, domnule ?

- N-are-a face, somnule.

- Noapte bună, domnule !

- Dormi cu mine, somnule !

- Eu dorm singur, domnule.

- Eu nor singur, somnule.

- Moarte bună, domnule.

- Noapte bună, somnule !

CĂLĂTORIA  CEA  SINGURĂ

O singură dată trecem pe-acest drum şi niciodată apoi
O singură dată şi pe urmă uşa tăcerii din noi
Bălăbănind pe balamalele ei
Se deschide şi se închide - hei!
Şi niciodată nu ne va mai fi trecerea pe-acest drum
Pe care n-a călătorit de două ori nici un om de amintire
şi fum
Şi care ne ocârmuie pământenele glesne
Sus, în lumină, de bezne
şi de la noapte la zi.








DUPĂ CUM

legile oamenilor nu sunt bune la animale
şi legile animalelor nu sunt bune la oameni
legile lucrurilor trebuie să fie
după cum e firea lucrurilor
firea lucrurilor e sucită
şi neşovăitoare-s toate sucelile

o! dacă n-ar fi aşa,
toată lumea ar înţelege totul
şi ce tulbure ar fi claritatea










 EPITAF

Din tot ce-am spus, din tot ce vrem,
rămîne-o lacrimă năucă
pe fundul vreunui vechi poem
care şi el o să se ducă


aşa cum altele s-au dus
şi-n urma noastră,-n urma lui,
răstoarnă paltini alt apus
prin ochii cine ştie cui


ca-ntr-un pahar de apă-n care
fîntîna-ntreagă s-a tîrît
să-şi moară ultima răcoare
sau nici atît ... sau nici atît ...

 ÎNDEPĂRTARE

Prin uşa deschisă – brîu gros de umbră –
plopii izbucneau către cer.
Şi degetele-i alergau pe clape,
tremurătoare ca frunza plopului.

Paşii cuiva s-au oprit în noapte.
Din ochii ei ca fumul de ţigară,
zbura un fluture.

Timp cu coviltirul sur.

... şi am iubit-o pe femeia aceea,
care nu m-a întrebat nimic niciodată.

CANDOARE

Arborii se destramă subţire
în coaja lor : de tingire.

Despre cine nu plînge, spicele-n gînd
murmură blînd, murmură blînd.

Ziua ca o viţică s-a oprit la fereastră
şi se uită-n singurătatea noastră.

 SOMN

Frunză,
frunză,
te sulfă vîntul,
te bate ploaia ;
trează doar pentr-o clipă
dintr-un somn lung –
pici,
putrezeşti ...

Toate lucrurile cad
în oboseli şi în poveşti.

NECUNOSCUTUL FERESTRELOR




Mă-ntorceam de la propria mea înmormantare.
Fusesem pus să vorbesc despre mine.
Dar am uitat unde și am uitat cine ieșea din țintirim c-un ospiciu-n spinare.

Pâlcuri de flăcări.
Fumegă primăvara.
Spectrele caselor se lipeau de asfalt.
Era inchiziție — ev mediu — era cald —
se destrăma soarele băteau clopote cădea seara

Seara cântau fetele vesele din
Dusseldorf.
Ele și când vorbeau cântau.
Și veneau Și plecau
amurguri amorfe prin văzduhul amorf.

Iar orașele, orașele aveau părul bălai.
Am trecut pe lângă tine
Doamne, ca pe lângă un zid
părăsit.
Veacul e atât de obosit !
Oamenii îmbătrânesc de-acasă până la tramvai

Solzii crapilor ori mustățile somnilor or să-și facă din noi așternut.
Am jucat.
Am pierdut.
Nu-ntrerupeți jocurile, domnilor !

înveșmântat în vulturi, în mit și minereu (dar am uitat unde și am uitat cine) venea către mine — necunoscutul ferestrelor, luna sau eu.