Nu mai știe ce zi, ce lună, ce an este. O slăbiciune ciudată, ca și cum și-ar fi pierdut greutatea, o stăpânește de când s-a deșteptat. S-a trudit mult să rânduiască în jurul fotoliului cutiile cu scrisorile lor, peste care s-a așternut nevăzută cenușa unei jumătăți de veac. Rânduite cronologic, închid în ele fărâme de viață, cu bucurii și întristări, cu speranțe și deziluzii. Zeci, sute de scrisori sunt scrise de mâna lui cu degete lungi, din căldura unei inimi care n-ar fi trebuit niciodată să înceteze de a bate. Le știe aproape pe toate pe dinafară, așa că ochii slăbiți n-o pot împiedica să parcurgă câte o pagină, câte o frază, adresarea lui duioasă ori numai numele ei cu care a înrămat pagina...Și în tăcerea netulburată a odăii din care portretele lui o urmăresc zâmbind, trecutul atât de îndepărtat învie. Parcă aievea îi trec pe dinaintea ochilor femeile din Arcani, cu oalele lor cu smântână ori lapte covăsit purtate pe creștetul capului, strânse în opregele lor, ca niște cariatide autohtone, trecând în grupuri spre piața orășelului, cu iarba crescută victorios printre pietrele pavajului. Pe ștergare învârstate cu roșu și negru, chitulițe de căpșuni de pădure legate cu fir de lână, lucesc sub soarele dimineții. În primăvară elevii din satele dimprejur, plecați de sâmbătă să-și aducă merinde pentru încă o săptămână, îi aduceau și buchețele de ghiocei și viorele pe care le așezau stângaci pe catedra cu catalogul ei uriaș și atât de temut la alte obiecte...Lungu Constantin, scos la tablă să scrie după dictare o strofă din „Le corbeau et le renard”, stă drept, cu creta în mână. N-a învățat, dar nu vrea să treacă la loc. Pretinde că se simte bine și la tablă. Este lung și la propriu, pe lângă profesoara cu ochi verzi și coade aurii răsucite în dreptul urechilor...
În grădina publică, miniatură delicată a parcurilor din metropole, ajungi trecând pe lângă mausoleul Ecaterinei Teodoroiu, treci prin Poarta sărutului a lui Brâncuși, te așezi pe unul din scaunele de piatră de la Masa tăcerii și nu ști de ce, te străbate un fior. Dincolo de dig, șopotește Jiul cu pietrele aduse de el din munte.
Toate impresiile din primul an trăit în orașul lui natal i le scrisese ea mai târziu. Le recitea adesea cu glasul lui fără seamăn, mai ales la 8 septembrie, când în zori de zi îi punea în brațe chiparoasele cu petale de ceară albă. A trăit oare, acele zile ? În pragul odăii îi apare atât de aievea, cu toată tinerețea în care era înveșmântat în acea zi sfântă în care l-a văzut întâi, că n-ar avea decât să întindă brațele ca să-l cuprindă...
Prefiră încet scrisorile și din ele apare ca pe un ecran chipul ei, așa cum s-a reflectat în sufletul lui de-a lungul a cinci decenii. Se recunoaște, dar înfrumusețată de iubirea lui și fericită, foarte fericită. Iat-o în rochia albastră în care a cunoscut-o între cele două sălcii plecate să spună o taină undelor învolburate ale Jiului; cu brațele încărcate de caprine, intrând în șirul ei de eleve pe strada Mare odată cu amurgul, în orașul de mici negustori și meșteșugari, privind curioși spre fata străină în rochia verde ca brotacul, pe aleile marelui parc al Craiovei, cu abia o părere de zâmbet a speranță în fericire; cu ochii plini de lacrimi, când cineva a întrebat-o cum poate preda limba franceză dacă n-a avut de mică guvernantă. În ziua aceea de august, când - în rochia de tul roz semnată de Titi Georgescu Pirici-Gongu, modista orașului și gazda ei, cu minusculii trandafiri cu petale din mătase artistic răsucite în fața ofițerului stării civile, șoptise sugrumat un „Da” care-i lega pe vecie, și în seara aceleiași zile, pe podețul de peste pârâul Joagărului de la Tismana, privindu-se fără saț, pe când, deasupra lor cerul se boltea spuzit de stele și din caierul vremii se torcea pentru ei doi cel dintâi ceas al fericirii...Dar rătăcirea prin pădurea foșnitoare, cu chemări de păsăruici nemaiauzite de ea, până în luminișul care l-a condus până la poarta schitului Cioclovina, cu moara de apă a unor pitici care măcina o linguriță de mălai în fiecare sfert de oră, cu staja lui de castani centenari, lucindu-și fructele dulci în soarele pornit spre apus...
Chemat de scrisorile îngălbenite, trecutul își îngrămădește tablourile unei vieți care a fost și nu se va mai repeta nicicând. Mâinile tremurânde ale bătrânei prind tot mai greu plicurile. Troienită de paginile cu scrisul lui și de amintiri care ard viu, iată și ultima veste în care își anunța sosirea peste două zile, făgăduință pe care - ca niciodată - nu și-a ținut-o. De undeva din neant, s-a desprins o clipă care a închis ochii lui, i-a pecetluit buzele, să n-o mai poată chema pe numele ei de alint, a încremenit trupul lui încă atât de tânăr și vestea a lovit năprasnic în temelia vieții, ca un uragan pustiitor. Cum ? Nu se întâlniseră din veac și pentru veci ? Cât să fi trecut, oare, de când ea nu mai este frunza lucioasă de crin tremurată șăgalnic de suflarea vântului nădejdiilor ? Cât timp s-a scurs de când - frunză veștedă, desprinsă de pe ram - o poartă vijelia durerii amestecând-o în țărână, împingând-o în mlaștina deznădejdii ?...
Bătrâna își mai plimbă o dată privirea încețoșată pe cadranele din care chipul lui îi zâmbește ca-n prima zi, apoi se scufundăadânc, tot mai adânc, în fotoliu cu povara ei scumpă de plicuri îngălbenite...
Pendula s-a oprit. Zgomotele lumii se estompează treptat. tristețea ascunde jăratecul soarelui și ochii nu-l mai văd. Gândul la ziua de mâine și-a întrerupt urcușul, greierul amintirii a amuțit. Lacrimile au secat în găvanele ochilor. Ieri, astăzi, mâine, tot și toate sunt închise ca într-o floare cu petale de catifea neagră, ca nimeni să nu mai găsească urmele gândurilor, ale lacrimilor și ale amintirilor.
Visul tinereții o mai cutreieră o dată cu lumina și zâmbetul lui, mângâindu-i singurătatea, ca un vânt de aprilie cu parfum de floare și pământ jilav...
Cu capul rezemat de fotoliu, nu mai este decât urma pieritoare în care s-a adunat cenușa stinsă, freamătul cascadei de clipe fericite, scuturate pentru ultima oară din plicurile împrăștiate.
Scrisori...Scrisori...Cui veți mai folosi de-acum ?
