IANUARIE
de Ioan N. Roman
Ninge, și ninge mereu, — de-o săptămân'a tot nins,
Albul veșmânt de omăt pe depărtări s-a întins,
Cerul e sur, plumburiu, iar între cer și pământ
Necontenit se tot cern valuri purtate de vânt.
Încă de mult la oraș corbii sosit-au în stol,
Și croncănesc a pustiu... paznici ai drumului gol,
Negrul și vechiul zăplaz, de vremi în lături plecat,
Pare-un bătrân în amurg, cu părul alb și curat.
Și se îndoaie de crengi copacii-nalți de argint,
Lăsând priveliști pustii cu perspective ce mint:
Cele de-aproape ne par că vin din lungi depărtări, —
Și nici o urmă de pas pe troenite cărări.
Singur, pe gânduri pierdut, stau în odae la geam,
Și mi-e urât și mi-e frig, nu mai știu singur ce am:
Când amintirile vagi, când năzuințele vin,
Cu ne-nțelesul lor dor, cu nesfârșitul lor chin.
Într-un ungher părăsit, peste volumele-n vraf,
S-a așternut din belșug pătura groasă de praf;
Grinzile casei trosnesc, țurțuri din streșină cad,
Iar un biet șoarec flămând roade-n podeaua de brad.
Ce cazi, painjen, în jos? ce musafiri îmi vestești ?
Ea nu mai vine pe veci... să ascultăm sub ferești
Colindătorii drumeți care se abat pe la noi...
Farmec, zadarnic mă chemi, cu-atâția ani înapoi !
