Renașterea în Germania se manifestă în domeniul arhitecturii de interior, al decorației și al obiectelor utilitare, începând cu secolul al XV-lea. Cultura se dezvoltă aici cu trăsături proprii. Spiritul înclinat către realism, așa cum se vede încă din gotic, în sculptura în piatră și lucrătura lemnului (fie că era vorba de sculpturi sau lambriuri), se menține și în Renaștere. Arta germană nu idealizează realitatea, îi accentuează însă însă trăsăturile esențiale și acordă importanță detaliului. În orașele medievale, cu străzi înguste și construcții ascuțite, caracterul arhitecturii nu se prea modifică. Se schimbă însă, sub influența Renașterii italiene, modul de gândire și creație în toate domeniile.
În arta decorativă, excepționalul simț de observație îmbinat cu naturala înclinare a artistului german pentru detalii vor conduce la lucrări de mare minuțiozitate, vizibilă în sculptura lemnului, în finețea inciziilor, în excelentele miniaturi pictate etc. și în precizia cu care realizează multiple resorturi montate în mobile sau chiar în arhitectura interioarelor. Ingeniozitatea lor de a crea închideri și deschideri secrete era cunoscută pe tot continentul. Tot în secolul al XV-lea s-a dezvoltat în Germania tehnica gravurii în lemn. Aceasta, împreună cu arta tipografică, s-a răspândit apoi în toată Europa.
Fotoliu german din oțel cizelat, datat 1578. A fost lucrat la Augsburg într-o evidentă concepție renascentistă
Arta decorativă germană capătă cea mai mare înflorire renascentistă mai întâi în partea de sud a țării, unde artiști, sculptori, gravori, ornamentiști creează gravuri în lemn care reprezintă ornamentica Renașterii italiene pentru plafoane, lambriuri, uși de dulapuri și bufete etc.
Un număr de 25 din aceste gravuri se păstrează până azi. În partea meridională a țării, precum și în Austria și Elveția, renascentismul capătă o trăsătură specifică. Mobila, de pildă, era placată cu panouri având pe ele reliefuri și motive clasicizante (cornișe, frontoane, capiteluri). Aceste panouri aveau și încrustații de diferite esențe tot din lemn și care reprezentau ghirlande, frunze de acant, etc. Suprafețele compuse în acest fel (și care erau cam încărcate) se aplicau pe mobilier.
Practica acestui sistem a condus la un anume manierism care va înflori mult în baroc.
În Germania septentrională și Țările de Jos, mobilierul era sculpatat direct în lemn masiv (tot cu ornamentele Renașterii). Stilul e mai sobru și mai aproape de clasicismul artei decorative italiene din secolul al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea. Tonurile, câteodată severe, câștigau în frumusețe prin motivele sculptate. Acestea erau cu atât mai abundente cu cât clientul era mai bogat și putea plăti mai bine.
Mobilele cele mai apreciate erau paturile (care fuseseră extrem de simple în gotic), cu ample baldachine susținute de patru coloane sculptate în stil clasic cu caneluri și capiteluri.
PATURILE erau mobile îndeobște fixate în zid, iar lambriurile (în această perioadă casele germane și olandeze căptușeau pereții interiori cu lemn uneori până la tavan) aveau aceleași motive ornamentale.
Principii germani aveau un gust dezvoltat pentru intrări și ieșiri secrete iar artiștii din Augsburg și Nurnberg au inventat multe feluri de resorturi secrete care se montau în lambriuri (ce păreau neîntrerupte, dar ascundeau adeseori uși). În secolele următoare, atât în Germania cât și în Olanda și Suedia, paturile devin independente de zid.
CUFERELE cu forma și ornamentica Renașterii erau conform canoanelor, dar mult mai masive decât cele italiene sau franceze.
DULAPURILE, care la origine trebuie să se fi compus din două cufere puse unul peste altul, amestecau mai întâi motivele gotice cu cele renascentiste, iar apoi au evoluat către suprafețe compacte, unitar sculptate. Cele două cufere, divizate de o bandă ce marca delimitarea celor două corpuri, aveau la postamentul celui de sus un rând de sertare. Partea superioară a corpului suporta o cornișă.
Mai târziu, spre sfârșitul secolului, în sud, s-a renunțat la banda întrerupătoare, piesa compunându-se dintr-un singur compartiment în care erau depozitate hainele.
Dulapurile cu un singur corp apar în Germania apuseană abia în secolul al XVII-lea. Lemnul din care s-au lucrat era stejarul, frasinul, nucul și mai rar abanosul. Încrustațiile se făceau din fildeș, argint sau pietre semiprețioase.
Printre obiectele de mare reputație se aflau CABINETELE (un fel de strămoș al mobilei cu multe corpuri din zilele noastre). Ele se compuneau din mai multe compartimente și sertare, cu suprafețele sculptate și având la colțuri coloane. Unele aveau intarsii de lemn sau metal și reliefuri frumoase. Asemenea piese se lucrau și în Franța, dar de dimensiuni foarte mici (vor căpăta răspândire abia în secolele următoare).
Cabinetele germane își schimbau (prin declanșarea unor resorturi și închideri secrete) interiorul compartimentelor. Ele erau utilizate pentru manuscrise și cărți, obiecte prețioase de toaletă, instrumente științifice, etc.
MESELE, mai întâi simple planșete așezate pe capre (din stejar îndeobște) capătă pe la jumătatea secolului suporturi fixe și sculptate.
GHERIDONUL care este o măsuță cu unul sau trei picioare (datând în Germania și Țările de Jos încă din gotic) și care servea ca un suport pentru piese de artă, sfeșnice, etc., evoluează. Uneori, piesei devenită pătrată sau rotundă, i se adaugă un sertar; picioarele, câteodată ficate pe o platformă, se ornează cu volute, figuri sau măști. Mobilele de acest tip, socotite piese de lux, mici, lucrate în nuc sau abanos, ușor de transportat (așezate și mutate oriunde în locuință), erau încrustate cu fildeș sau marchetate și aveau platoul din marmură sau pietre dure.
SCAUNELE de lemn, în general fără brațe rezemătoare (pentru confort se așezau pe ele perne), aveau în schimb spătarele ornate, iar cele cu destinații festive erau foarte bogat sculpate. Germanii au fabricat și unele din metale: oțel, bronz. Cel mai cunoscut a fost lucrat la Augsburg și este datat 1574. În partea superioară a spătarului sunt cizelate în metal 145 de scene reprezentând marii monarhi din Babilon, Persia, Grecia și Roma. A trecut prin câteva muzee, iar în prezent se află într-o colecție particulară engleză.
Asemenea piese se executau pentru împrejurări speciale. Piesele, foarte cizelate sau sculptate, erau totuși destul de rare în Germania secolului al XVI-lea. Cele mai răspândite erau TABURETELE cu picioare în formă de X (pliante sau imobile) și BANCHETELE incorporate în zid (de obicei înconjurând pe trei laturi soba). Totuși, spre sfârșitul secoluluial XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, o dată cu celelalte piese de mobilă ce devin tot mai independente, fiind mai rar fixate de zid, se folosește mai des scaunul individual.
La începutul secolului al XVII-lea, se remarcă în Germania o preferință pentru nucul sculptat și lustruit. Apare un anume rafinament al gustului. Artizanii renunță din ce în ce mai mult la încrustațiile colorate din metal, fildeș, pietre dure. Și totuși, în această atmosferă mai sobră și mai rafinată, creează artizanii germani cele mai somptuoase cabinete pe care le vor trimite, la cerere, tuturor curților europene care le achiziționau plătind sume importante.
Este început de secol al XVII-lea; pentru unele țări, Renașterea s-a încheiat, pentru altele abia începe, iar în altele este în plină înflorire.
Cabinetele erau produsul ebeniștilor, al sculptorilor, al artizanilor în fildeș, al orfevrierilor. Alți artizani germani lucrau foarte frumos obiecte de feronerie, dotate cu mecanisme. Gustul german a evoluat către piese mecanice și ceasornice fin cizelate ori montate în cutii de bronz sau aramă, având pe ele motive ornamentale renascentiste sau basoreliefuri cu figuri animale.
CERAMICA germană ( o gresie s-a realizat mai întâi dintr-o argilă albă) datează de la începutul secolului al XV-lea cu trăsături de puternică originalitate. Argila arsă la peste 1.100 grade C rămânea poroasă după ardere. Pentru a evita porozitatea și a face vasele impermeabile, meșterii aruncau în cuptor, spre sfârșitul arderii, multă sare marină. La temperatura de dinăuntru, sarea se vitrifia pe suprafețele vaselor ca un smalț compact, conferind pieselor impermeabilitate. Din gresie, germanii au produs în special căni de bere. Decorul era figurativ și modelat în relief.
În secolul al XVI-lea, cănile de bere germane erau realizate dintr-o argilă mai închisă, iar motivele decorului (tot în relief) erau animalele, arabescuri, mascaroni, etc. Una din cele mai răspândite forme de cană a fost aceea care avea o deschidere largă, ornată cu un mascaron a cărui barbă înconjura și acoperea întreaga suprafață a vasului.
Tot în această perioadă, ceramiștii germani fabricau cahle pentru sobe, iar când faianța a fost în fine descoperită, ele s-au confecționat din faianță. Nurnbergul era centrul de fabricare a plăcilor de șeminee. Spre sfârșitul secolului, ceramica se acoperea cu glazură albastră. Cănile și alte recipiente de băut aveau în exterior o centură cilindrică, care purta motivele Renașterii. Toată producția avea o puternică trăsătură de clasicism renascentist.
Este specific pentru întregul spirit decorativ german modul în care suflul epocii i-a influențat evoluția. De unde la începutul Renașterii întreaga ornamentică și reprezentările figurative aveau caracteristicile unui optimism izvorât din puternica încredere în om și în posibilitățile sale, în secolul al XVI-lea, artiștii și artizanii, martori ai zdrobirii mișcărilor țărănești, implică în creațiile lor accente dramatice. Tema morții se răspândește ca un motiv aproape permanent. În pictura germană, în unele reliefuri pe metal, în inciziile pe fildeș sau abanos, lucrările sunt executate cu aceeași ninuțiozitate și sunt tot atât de frumoase, dar cu puternice accente de dramatism. Războiul de 30 de ani va opri pentru multă vreme evoluția artei germane.
Meșterii în feronerie și bronz vor continua să lucreze în manufacturile de arme. Dar aceasta nu contribuie la înflorirea artelor decorative.
