POVESTEA LUI HARAP ALB de Ion Creangă este un basm cult.
A fost publicat pentru prima dată în ”Convorbiri literare” în 1877.
SPECIE
BASMUL CULT este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acțiune implicând fabulosul / supranaturalul și supusă unor stereotipii / acțiuni convenționale, care înfățișează parcurgerea drumului maturității de către erou.
Conflictul dintre bine și rău se încheie prin victoria forțelor binelui.
Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcți (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, cu deosebirea că sunt individualizate prin atributele exterioare și prin limbaj.
Reperele temporale și spațiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente clișeele compoziționale, numerele și obiectele magice. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină narațiunea cu dialogul și descrierea.
PERSPECTIVA NARATIVĂ
Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu și obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecții.
MODURI DE EXPUNERE
Spre deosebire de basmul popular, unde predomină narațiunea, basmul cult presupune îmbiarea narațiunii cu dialogul și cu descrierea.
Narațiunea este dramatizată prin dialog și are un ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor și a descrierilor, iar individualizarea acțiunilor și a personajelor, se realizează prin amănunte (limbaj, gesturi, detalii de portret fizic).
Dialogul are o dublă funcție, ca în teatru: susține evoluția acțiunii și caracterizarea personajelor. Prezența dialogului susține realizarea scenică a secvențelor narative, ”spectatori” ai maturizării feciorului de crai fiind atât celelalte personaje, cât și cititorii.
TEMA
Tema basmului este triumful binelui asupra răului. Motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.
CONSTRUCȚIA DISCURSULUI NARATIV - ÎNLĂNȚUIRE - TIMP ȘI SPAȚIU
Acțiunea se desfâșoară linear; succesiunea secvențelor narative / a episoadelor este redată prin înlănțuire. Coordonatele acțiunii sunt vagi, prin atemporalitatea și aspațialitatea convenției: ”Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori. Și craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă țară, mai depărtată. [...] Țara în care împărățea fratele cel mare era tocmai la o margine a pământului, și crăiia ăstuilalt la altă margine ”.
Fuziunea dintre real și fabulos se realizează încă de la începutul basmului. Reperele spațiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii (în plan simbolic: de la imaturitate la maturitate). El părăsește lumea aceasta, cunoscută, și trece dincolo, în lumea necunoscută.
FORMULE TIPICE
În basm, sunt prezente clișeele compoziționale / formule tipice. Formula inișială ”Amu cică era odată” și formula finală: ”Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo be și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”. sunt convenții care marchează intrarea și ieșirea din fabulos.
Formulele mediane ”Și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă”; ”și mai merge el cât mai merge”; ”Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este” - realizează trecerea de la o secvență narativă la alta și întrețin suspansul / curiozitatea cititorului.
CONSTRUCȚIA SUBIECTULUI
ACȚIUNI CONVENȚIONALE / MOMENTELE SUBIECTULUI
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanț de acțiuni convenționale / momentele subiectului (modelul structural al basmului): o situație inițială de echilibru - expozițiunea -o parte pregătitoare, un eveniment care dereglează echilibrul inițial - intriga - apariția donatorilor și a ajutoarelor, acțiunea reparatorie / trecerea probelor, refacerea echilibrului și răsplata eroului - deznodământul.
Ion Creangă pornește de la modelul popular al basmului, reactualizează teme de circulație universală, dar le organizează conform propriei sale viziuni, într-un text narativ mai complex decât cel al basmului popular.
Cele trei ipostaze ale protagonistului corespund, în plan compozițional, unor părți narative, etape ale drumului inițiatic: etapa inițială, de pregătire pentru drum, la curtea craiului - ”fiul craiului”, ”mezinul” (naivul), parcurgerea dumului inițiatic - Harap-Alb (novicele / cel supus inițierii, răsplata - împăratul (inițiatul).
Caracterul de bildungroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale (concretizat în trecerea probelor) și modificarea statutului social al protagonistului.
Eroul nu are de trecut doar trei probe, ca în basmul popular, ci mai multe serii de probe, potrivit avertismentului dat de tată: ”să te ferești de omul roș, iar mai ales de omul spân, cât îi putea, să n-ai de-a face cu dânșii că sunt foarte șugubeți”.
Răul nu e întruchipat de făpturi himerice, ci de omul însemat, de o inteligență vicleană, cu două ipostaze: Spânul și omul roș / Împăratul Roșu.
Nici protagonistul nu este un Făt-Frumos curajos, voinic, luptător priceput, iar calitățile dobândite în situațiile limită cu care se confruntă aparțin mai mult planului psiho-moral.
SITUAȚIA INIȚIALĂ - FACTORUL PERTURBATOR-
PARTEA PREGĂTITOARE
”Cartea” primită de la Împăratul Verde, care neavând decât fete, are nevoie de un moștenitor la tron (motivul împăratului fără urmași), este factorul perturbator al situației inițiale și determină parcurgerea drumului (inițiatic) de cel mai bun dintre fiii craiului ( motivul superiorității mezinului).
Destoinicia fiilor este probată mai întâi de crai, deghizat în ursul de la pod. Aceasta este o probă a bărbăției / a calităților războinice, condiție inițială, obligatorie pentru cel care aspiră la tronul împărătesc. Podul simbolizează trecerea la altă etapă a vieții și se face într-un singur sens: ”trecerea primejdioasă de la un mod de existență la altul [...] de la imaturitate la maturitate” (Mircea Eliade - De la Zalmoxis la Genghis - Han).
Mezinul trece această probă cu ajutorul calului năzdrăvan, care ”dă năvală asupra ursului”.
Trecerea podului urmează unei etape de pregătiri. Drept răsplată pentru milostenia arătată Sfintei Duminici, deghizată în cerșetoare (îi dăruiește un ban), mezinul primește sfaturi de la aceasta să ia ”calul, armele și hainele” cu care tatăl său a fost mire pentru a izbândi. Se sugerează astfel că tânărul va repeta inițierea tatălui, în aceleași condiții, ceea ce motivează ”nemulțumirea” lui (”Craiul, auzind acestea, parcă nu i-a prea venit la socoteală”) și sfaturile date din dorința de a-l proteja de pericolele pe care, și el le-a traversat cândva. Calul, descoperit cu tava de jăratec după trei încercări, va deveni tovarășul și sfătuitorul tânărului, dar are și puteri supranaturale: vorbește și poate zbura. Întâmplările cu cerșetoarea și calul pun în evidență naivitatea, nepriceperea tânărului în a distinge realitatea de aparență. Urmările lipsei de maturitate nu sunt grave la curtea craiului: calul îl sperie când își arată puterile, purtându-l în zbor pe fecior până la nouri, lună și soare. În schimb, dincolo de spațiul protector al casei părintești, lipsa de maturitate este sancționată prin pierderea însemnelor originii și a dreptului de a deveni împărat : ”Spânul pune mâna pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai”.
ACȚIUNEA REPARATORIE / CĂLĂTORIA
Trecerea modului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, simbol ambivalent, loc al morții și al regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o etapă și alta va începe:” de la un loc i se închide calea și încep a i se încurca cărările”. Cum are nevoie de un inițiator, cele trei apariții ale Spânului îl determină să încalce sfatul părintesc și, crezând că se află în ”țara spânilor”, îl tocmește ca slugă. Încă naiv, ”boboc în felul său la trebi de aiste”, îi mărturisește ce l-a sfâtuit tatăl și coboară în fântână, fără a se gândi la urmări.
Coborârea în fântână are, în plan simbolic, semnificația grotei (Jean Chevalier și Alain Gheerbrant - Dicționar de simboluri), spațiu al nașterii și al regenerării. Schimbarea numelui / a identității reprezintă începutul inițierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Personajul intră în fântână naiv fecior de crai, pentru a deveni Harap-Alb, rob al Spânului (inițiatorul). ”Răutatea” Spânului îl va pune în situații dificile, a căror traversare implică demonstrarea unor calități morale necesare atunci când va fi ”mare și tare”. Jurământul din fântână include și condiția eliberării (sfârșitul inițierii):”jură-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare întru toate [...]; și atâta vreme să ai a mă sluji, pâmă când îi muri și iar îi învie”.
TRECEREA PROBELOR
Ajunși la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea sălăților din Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului, ”cu cap cu tot, așa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc” și a fetei Împăratului Roș pentru căsătoria Spânului. Mijloacele prin care trece probele țin de miraculos, iar ajutoarele au puteri supranaturale.
Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfătuiește cum să procedeze și îi dă obiecte magice: pentru urs o licoare cu ”somnoroasă”, iar pentru cerb obrăzarul și sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot.
Prima probă îi solicită curajul, iar a doua, mai complicată, pe lângă curaj, mânuirea sabiei, stăpânirea de sine și respectarea jurământului, în pofida ispitei de a se îmbogăți.
A treia probă presupune o altă etapă a inițierii, este mai complexă și necesită mai multe ajutoare. Drumul spre împăratul Roș, om cu ”inimă haină” începe cu trecerea altui pod. Simbolistica este aceeași, trecerea într-o altă etapă a maturizării, probată prin faptul că Harap-Alb are acum inițiativa actelor sale.
APARIȚIA DONATORILOR ȘI A AJUTOARELOR
Cum pe pod tocmai trece o nuntă de furnici, tânărul hotărăște să protejeze viața acestora, punând-o în pericol pe a sa și a calului, pentru că alege să treacă înot ”o apă mare”. Drept răsplată pentru bunătatea sa, primește în dar de la crăiasa furnicilor o aripă. Aceeași răsplată o primește de la crăiasa albinelor pentru că le face un stup. În plus, cel care va deveni cândva împărat dovedește pricepere, curaj și înțelepciunea de a ajuta popoarele gâzelor.
Ceata de creaturi ciudate îl însoțește spre a-l ajuta, pentru că s-a arătat prietenos și comunicativ: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă.
ACȚIUNEA REPARATORIE / TRECEREA PROBELOR
Pentru a-i da fata, împăratul Roș îl supune pe Harap - Alb la o serie de probe, trecute datorită puterilor supranaturale ale ajutoarelor: casa de aramă - cu ajutorul lui Gerilă (proba focului), ospățul pantagruelic cu mâncare și vin din belșug - cu ajutorul lui Flămânzilă și Setilă (proba pământului și a apei), alegerea macului de nisip - cu ajutorul furnicilor, straja nocturnă la odaia fetei și prinderea acesteia, transformată în pasăre, ”după lună” - cu ajutorul lui Ochilă și a lui Păsări-Lăți-Lungilă, ghicitul fetei - cu ajutorul albinei (motivul dublului).
Fata împăratului Roș, ”o farmazoană cumplită”și care are la rândul ei puteri supranaturale, impune o ultimă probă: calul lui Harap-Alb și turturica ei trebuie să aducă ”trei smicele de măc și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete”. Proba fiind trecută de cal (prin înșelăciune), fata îl însoțește pe Harap- Alb la curtea împăratului Verde. Pentru erou drumul acesta este cea mai dificilă dintre probe, pentru că se îndrăgostește de fată, dar, credincios jurământului făcut, nu-i mărturisește adevărata sa identitate.
Fata îl demască pe Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul și îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că inițierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfârșit. Calul este acela care distruge întruchiparea răului :” zboară cu dânsul în înaltul ceriului și apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul până jos praf și pulbere”.
REFACEREA ECHILIBRULUI ȘI RĂSPLATA EROULUI
(DEZNODĂMÂNTUL)
Decapitarea eroului este ultima treaptă și finalul inițierii, având semnificația coborârii în Infern / a morții inițiatice în sensul pe care-l explica și Mircea Eliade, adică moartea inițiatică fiind ”o experiență susceptibilă de a întemeia un nou mod de existență”.
Învierea este realizată de fata împăratului Roș cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal. Eu aș îndrăzni să spun aici că tocmai cea pe care o iubea este cea care-l readuce la viață în sensul de împlinire pe care-l dă iubirea, tot așa cu spune și Sf. Apostol Pavel (să nu uităm că Ion Creangă , fost seminarist, știa bine Epistola către Corinteni) și anume, că dintre toate, Dragostea este cea mai importantă. Și mă refer aici la treapta ultimă a maturității, când tinerii - în cazul nostru Harap-Alb, se gândesc la căsătorie și deci, întemeierea unui cămin este un semn al deplinei maturități.
După învierea aceasta, eroul reintră în posesia paloșului și primește recompensa: pe fata împăratului Roș și împărăția. Așadar, nunta (cum spuneam anterior) cât și schimbarea statutului social (ajunge împărat) sunt acte ce confirmă maturizarea eroului.
Avem și numere magice prezente în basm: 3 ; 12; 24 - sunt semne ale totalității.
PERSONAJELE
Personajele (oameni dar și ființe ireale cu un comportament omenesc) sunt purtătoare ale unor valori simbolice și anume: binele și răul în diferite ipostaze.
Conflictele dintre bine și rău se încheie prin victoria forțelor binelui.
HARAP-ALB nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale (vitejie, dârzenie, istețime) dar dobândește prin trecerea probelor o serie de calități piho-morale / valori etice (mila, bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea jurământului, curajul) necesare unui împărat - în viziunea autorului - dar, prin etrapolare, semnele maturității oricărui individ uman. Sensul didactic al basmului este exprimat de Sfânta Duminică:
”Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul”.
Numele eroului reflectă condiția duală: rob, slugă (Harap) de origine nobilă (Alb), iar sugestia cromatică alb - negru, traversarea unei stăei intermediare (inițierea), între starea de inocență / naivitate (negru) și ”învierea” spirituală a celui ce va deveni împărat (alb).
SPÂNUL nu este doar o întruchipare a răului, ci are și rolul inițiatorului, este ”un rău necesar”. De aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca inițierea eroului să se fi încheiat :”Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. Nu doar naratorul, ci și personajele par a avea cunoștință de scenariul inițiatic pe care trebuie să-l traverseze protagonistul.
EROUL este sprijinit de ajutoare și donatori (ființe cu însușiri supranaturale cum ar fi Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor și a albinelor, creaturile ireale (cei cinci tovarăși) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor, apa vie și apa moartă) și se confruntă cu RĂUFĂCĂTORUL / personajul antagonist (Spânul), care are și funcție de TRIMIȚĂTOR. Personajul căutat este fata de împărat.
SPECIFIC BASMULUI CULT este modul în care se individualizează personajele. Cu excepția eroului al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje reprezintă tipologii umane reductibile la o trăsătură dominantă. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăși ai eroului, se ironizează (cu blândețe) defecte umane (frigurosul, mâncăciosul etc.), dar aspectul lor grotesc ascunde bunătatea și prietenia. Este un umanism care ne arată, că în situații limite, absolut orice ființă omenească își poate da aportul, indiferent de cum arată sau ce ”beteșuguri” ar avea.
Împăratul Roș și Spânul sunt răi și vicleni. Sfânta Duminică este înțeleaptă (așa cum sunt toți sfinții).
LIMBAJUL PROZEI NARATIVE
Personajele se individualizează prin LIMBAJ. Spânul, ale cărui acte sunt pur convenționale, trăiește prin replici. Cei cinci tovarăși, chiar dacă sunt ființe ireale, au un limbaj colorat și viu care-i fac să-i asemănăm unor sfătoși țărani luminați la minte. Iar criticul Nicolae Manolescu în lucrarea sa ”Recitind poveștile lui Creangă” spunea, pe drept cuvânt că :”Personajele nu ies nici o clipă din schematismul lor, însă, retrăind în fiecare, Creangă umple schema de viață”.
MODALITĂȚILE NARĂRII
Modalitățile narării sunt povestirea și reprezentarea.
Povestirea faptelor este uneori însoțită de reflecțiile / comentariile naratorului și este dublată de un plan al semnificațiilor simbolice.
REGISTRELE STILISTICE
Registrele stilistice popular, oral și regional conferă originalitate limbajului, care diferă de al naratorului de basm popular prin specificul integrării termenilor, al modului de exprimare.
Tudor Vianu sublinia excepțional acest lucru în ”Arta prozatorilor români”:
” Prin astfel de mijloace, Creangă restituie povestirea funcțiunei ei estetice primitive, care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor, capabil a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu.”
LIMBAJUL
Limbajul cuprinde: termeni și expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, ziceri tipice (proverbe și zicători) care accelerează povestirea fără a fi nevoie de multe alte explicații.
Economia de mijloace artistice constă în absența metaforei, generalizarea comparației (expresii consacrate de uz): ”strălucești ca un soare”. Umorul și expresivitatea sunt date de frecvența cu care sunt folosite epitetele de caracterizare.
UMORUL
Plăcerea zicerii, verva, jovialitatea se reflectă în mijloacele lingvistice de realizare a umorului:
- exprimarea mucalită:”să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”.
- ironia :”Doar unu-i Împăratul Roș, vestit prin meleagurile aceste prin bunătatea lui cea nemaipomenită și milostivirea lui cea neauzită.”
- porecle și apelative caricaturale: Buzilă, mangosiți, farfasiți.
- diminutive cu valoare argumentativă: buzișoare, băuturică.
- caracterizări pitorești (portretul lui Gerilă, Ochilă, etc.)
- scene comice: cearta dintre Gerilă și ceilalți, în căsuța de aramă.
- expresii: ”Dă-i cu cinstea, să peară rușinea.”
ORALITATEA STILULUI
Oralitatea stilului (impresia de zicere a textului scris) este realizată prin:
- expresii onomatopeice (”Și odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap !”), verbe imitative și interjecții ”Măi, Păsărilă, iacăt-o, ia !”)
- expresii narative tipice (și atunci, și apoi, în sfârșit, după aceea); și narativ;
- exprimarea afectivă (implicarea subiectivă a naratorului): propoziții interogative (”Că altă, ce pot să zic ?”) și exclamative (”Mă rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult”), dativul etic (”Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap”);
- inserarea de fraze ritmice (portretul lui Ochilă), versuri populare (”De-ar ști omul ce-ar păți / Dinainte s-ar păzi”) sau versuri construite după modelul popular (”Lumea de pe lume s-a strâns de privea, / Soarele și luna din cer le râdea”);
- exprimarea locuțională: locuțiuni și proverbe / expresii idiomatice (”Până l-am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: <Frica păzește bostănăria >”
CONCLUZIE
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult având ca particularități:
- reflectarea concepției despre lume a scriitorului;
- umanizarea fantasticului;
- individualizarea personajelor;
- umorul și specificul limbajului.
Dar, ca orice basm, pune în evidență idealul de dreptate, adevăr și cinste.
