DELIMITĂRI TERMINOLOGICE ȘI CONTEXTUALE
Curentul literar modernist, apărut ca o reacție împotriva poeziei retorice a romanticilor și a impersonalității reci a parnasienilor.
Jean Moreas publică, la 18 septembrie 1886, în suplimentul literar al prestigiosului ”Le Figaro”, o scrisoare intitulată - Le Symbolisme - devenită manifestul literar al noii mișcări și în care propune numele curentului simbolist. Ulterior întemeiază împreună cu Gustave Kahn revista ”Le Symboliste”. Numele propus de Moreas se va impune în fața celeilalte denumiri a orientării moderniste, lansate de gruparea lui Paul Verlaine, ”decadenții”, și de revista ”Le Decadent” (1886).
Poezia simbolistă este exclusiv o POEZIE A SENSIBILITĂȚII PURE. Poetul simbolist nu este interesat nici de poezia naturii în sine, nici de poezia socială, nici de poezia de idei.
OBIECTUL POEZIEI SIMBOLISTE îl constituie STĂRILE SUFLETEȘTI NELĂMURITE, CONFUZE, care, neputând fi formulate clar, sunt transmise pe calea sugestiei.
SUGESTIA este folosită drept cale de exprimare a CORESPONDENȚELOR/ a legăturilor ascunse dintre lucruri, prin CULTIVAREA SENZAȚIILOR coloristice, muzicale, olfactive, uneori în imagini complexe (SINESTEZII).
CULTIVAREA SIMBOLULUI are, de asemenea, o importanță majoră în cadrul acestui curent. Utilizat în poezia anterioară (de pildă, la romantici) pentru a exprima, a lămuri, a materializa o idee sau un sentiment (simbolulexplicit), la simboliști, funcția simbolului rămâne aceea de a sugera (simbol implicit).
Înclinația către SETĂRI SUFLETEȘTI NEDEFINITE, predispoziția pentru REVERIE, VISARE reprezintă alte trăsături ale poeziei simboliste.
Un element definitoriu al poeziei simboliste îl reprezintă CĂUTAREA MUZICALITĂȚII EXTERIOARE, obținută nu numai prin ritmuri și rime perfecte, ci mai ales prin repetiția obsedantă a unor cuvinte, a anumitor vocale sau a REFRENULUI.
Pentru crearea sugestiei, simboliștii folosesc adeseori VERSUL LIBER, care exprimă nestingherit de rigorile prozodiei mișcările intime ale sentimentului poetic (MUZICA INTERIOARĂ). Paul Verlaine: ”Muzica înainte de toate”.
Simboliștii au predilecție pentru anumite TEME ȘI MOTIVE: iubirea, nevroza, târgul provincial ca element al izolării, natura ca loc al corespondențelor.
REPREZENTANȚI de seamă a curentului simbolist în FRANȚA sunt: precursorul Charles Baudelaire, autorul poeziei ”Corespondențe”, considerată o adevărată artă poetică pentru simbolismul francez, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine (cu a sa Art poetique), Stephane Mallarme.
Simbolismul s-a manifestat ÎN LITERATURA ROMÂNĂ aproape sincronic cu simbolismul european, avându-l ca teoretician pe Alexandru Macedonski, conducător al cercului revistei „LITERATORUL”. Inițial respins de reprezentanții JUNIMII, de scriitorii de la CONTEMPORANUL, ca și de orientările tradiționaliste (semănătorismul și poporanismul), simbolismul românesc s-a impus prin poeți reprezentativi, după nul 1900: Dimitrie Anghel, Ștefan Petică, Ion Minulescu și George Bacovia.
GEORGE BACOVIAUNIVERSUL POETIC
Universul poetic bacovian are la bază câteva motive specifice liricii simboliste.
Este vorba, în primul rând, de MOTIVUL SINGURĂTĂȚII, preluat din romantism. Numai că, la Bacovia, solitudinea devine un sentiment sumbru, apăsător, asociat cu spațiul camerei (IZOLAREA) sau cu spații exterioare: parcul, străzile sau orașul de provincie. În mulțime, eul poetic bacovian se simte înstrăinat, inadaptat, fără putință de comunicare cu ceilalți, rătăcește fără sens, cu gesturi absurde. Sentimentul INADAPTĂRII produceÎNSTRĂINAREA și DORINȚA DE EVADARE. Motivul solitudinii apăsătoare este elementul de recurență în volumul de debut, din 1916: PLUMB.
Volumul SCÂNTEI GALBENE (1926) aduce în discuție importanța cromaticii în lirica bacoviană. Într-un interviu din 1929 dat revistei „VIAȚA LITERARĂ” George Bacovia declară:„Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdei...În plumb văd culoarea galbenă. Compușii lui dau un precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet și alb am evoluat spre galben...Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben (...).Altădată, în PLUMB, pe lângă impresia colorată, mai simțeam alta statică, de greutate. Plumbul apasă cel mai greu pe om...Cât privește despre mine am fost și rămân un poet al decadenței.”
Gama de culori este restrânsă în poezia lui Bacovia, centrată pe câteva motive tipic simboliste: URÂTUL, PLICTISUL, TRISTEȚEA, MONOTONIA.
Esențial sugestivă, CULOAREA, în loc să reliefeze obiectul, dimpotrivă, estompează conturul, îl dizolvă, într-un fluid unic, în stare să impună o anumită stare de spirit. Culorile, ca și instrumentele muzicale, au rolul de a sugera o stare sufletească. Astfel, MELANCOLIA GRAVĂ este sugerată de vioară și clavir, în timp ce sentimentul de MONOTONIE este dat de culoarea violet, de armonică și fanfară. Violetul indică, de asemenea, un DOLIU COSMIC. Nevroza este sugerată de verde crud, roz și albastru, muzical ea fiind susținută de violină și de flaut. Galbenul sugerează, așa cum însuși poetul declară, DEPRESIA. Culorile intense, strălucitoare, cu scăpărări prețioase ca aurul relevă O STARE CREPUSCULARĂ. Albul statuilor pe care se lasă un apus de soare măreț relevă o stare crepusculară. Negrul, limita cromatică, suscită LIMITA DEPRESIEI.
LUMEA ORAȘULUI, A TÂRGULUI DE PROVINCIE, se constituie într-un motiv de largă recurentă în lirica bacoviană. Abatorul, piețele pustii, parcurile sărăcăcioase reprezintă elemente ale universului citadin care provoacă spaimă existențială și, în același timp, constituie fundalul pe care sunt proiectate ipostazele umane specifice poeziei bacoviene: copii și fecioare tuberculoase, o palidă muncitoare, poetul rătăcind fără sens și făcând gesturi absurde. O imagine concludentă a spațiului urban este prezentă în AMURG VIOLET. Decorul este aici de o artificialitate intens studiată. Punctul central este cromatica atipică (violet), disipită în atmosferă (amurg) și în tot spațiul: ”Orașul tot e violet.”
CADRUL NATURAL este trist și dezolant în lirica bacoviană. Ploaia și ninsoarea au rezonanță în sufletul omului, aducând MONOTONIE, NEVROZĂ, CHIN și FRIG LĂUNTRIC.
TOAMNA, anotimpul mohoât al ploilor interminabile, pustiește sufletul și amorțește simțurile ca în poezia NERVI DE TOAMNĂ.
IARNA este infernală, domină întreaga lume și aduce cu sine pierderea oricărei speranțe, a oricărei iluzii din sufletul poetului, precum în poezia DIN VREMURI.
PRIMĂVARA nu reprezintă pentru eul liric bacovian un motiv de bucurie, ci dimpotrivă, un anotimp al nevrozelor, ca în NERVI DE PRIMĂVARĂ sau NOTE DE PRIMĂVARĂ. Căldura infernală a VERII creează o atmosferă în care cadavrele se descompun, ca în poezia CUPTOR. În mijlocul acestui peisaj dezolant, poetul rătăcește singur, înstrăinat de ceilalți, fără putința de a comunica cu lumea de jur, MOTIVUL SINGURĂTĂȚII asociindu-se cu IZOLAREA, ÎNSTRĂINAREA, IMPOSIBILITATEA COMUNICĂRII.
IUBIREA apare în poeziile lui Bacovia într-un mod total diferit de lirica romantică. Femeia constituie un refugiu, casa ei reprezintă un loc de adăpost, compasiune și ocrotire, un loc unde asprimile bolii și ale mizeriei umane sunt alinate cu forme de atenție elementară, precum un ceai sau un foc bine nutrit, ca în poezia DECEMBRE.
MOARTEA apare la Bacovia ca o senzație de anihilare a întregii existențe, de dezagregare a materiei și a ființei (”sfârșitul continuu bacovian”).
Moartea provoacă rareori panică. Ea este de obicei dorită și așteptată ca un remediu al bolii existențiale de care suferă poetul.
Volumele CU VOI (1930) și COMEDII ÎN FOND (1936) continuă să zugrăvească viziunea de infern, lumea absurdă și halucinantă, prezente și în volumele anterioare, PLUMB și SCÂNTEI GALBENE.
Ultimul volum, ȘTANȚE BURGHEZE (1946), cultivă cotidianul, biograficul, stereotipia actelor umane, vocabularul prozaic, ironia discretă. Fără a schimba temele și motivele liricii bacoviene, denotă un autor exigent cu sine, a cărui operă lirică nu impresionează prin cantitate, ci prin virtuozitatea ei.
Din lumea bacoviană nu se poate fugi, este o lume închisă, fără iluzia unei transcendențe salvatoare, sensul existenței fiind vidul, nimicul. Traseul discursului liric bacovian, de la simbolismul manierist la tranzitivitate, este chiar drumul poeziei moderne.
