marți, 22 octombrie 2013

HANU ANCUȚEI de Mihail Sadoveanu



CONTEXTUL OPEREI ȘI AL RECEPTĂRII

Publicat în 1928, volumul Hanu Ancuței reprezintă pentru creația lui Mihail Sadoveanu ”capodopera de la răscruce” - face trecerea spre etapa marilor cărți sadoveniene, dar este și o sinteză a elementelor întâlnite în povestirile anterioare: lumea țărănească, natura, idilicul, legenda, oralitatea.” - potrivit analizei criticului Nicolae Manolescu.

SPECIE

Povestirea Fântâna dintre plopi face parte din volumul Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu.

Realizat prin tehnica povestirii în ramă, volumul ”este un fel de Decameron în care câțiva obișnuiți ai unui han spun anecdote” afirma George Călinescu despre povestire. Dar ciclul nu este doar o suită de nouă povestiri narate de nouă povestitori, ci un ansamblu armonios pe tema povestirii înseși, în care unificator este ritualul zicerii.

Hanu Ancuței este o carte a povestorilor și istorisirilor de demult și are forma povestirii în ramă deoarece nouă narațiuni de sine stătătoare sunt încadrate într-o altă narațiune, prin procedeul inserției, care utilizează formule specifice.

Tehnica povestirii în ramă presupune duplicarea instanței narative.

Există un povestitor al narațiunii - cadru care asistă ca martor la seara de la han, devenind ascultător al fiecărei narațiuni rostite de ceilalți naratori. Nu are nume, dar este acceptat de ceilalți, ceea ce dovedește prețuirea lor, faptul că este recunoscut ca unul dintre ei. Prezența sa este redată prin utilizarea persoanei I în narațiune și conferă iluzia autenticității. Această voce narativă este cea delegată de autor spre a-l reprezenta.

Ceilalți naratori, personaje
în narațiunea - cadru și, pe rând, ascultători, au în povestirile relatate de ei diverse roluri: narator - martor, personaj - narator, de unde și varietatea diegezei și caracterul polifonic. Ei aparțin unor categorii sociale diferite: comisul Ioniță (Iapa lui Vodă), călugărul Gherman (Haralambie), moș Leonte Zodierul (Balaurul), căpitanul de mazili Neculai Isac (Fântâna dintre plopi), Ienache Coropcarul (Cealaltă Ancuță), ciobanul (Județ al sărmanilor), negustorul Dămian Cristișor (Negustor lipscan), orbul / rapsod și calic orb (Orb sărac), mătușa Salomia și Zaharia fântânarul (Istorisirea Zahariei fântânarul).

ACTUL NARĂRII

Povestirile se situează într-un plan al trecutului, principala lor caracteristică fiind evocarea unei lumi apuse, a ”celeilalte Ancuțe”.

Cei nouă povestitori transfigurează prin cuvânt măiestrit experiențe personale, mărturii ale unui vechi mod de viață, iar al zecelea, anonim, ridică aceste experiențe la rang de cultură și le dă valoarea perenității.

COORDONATE TEMPORALE ȘI SPAȚIALE

Narațiunea - cadru este răsfirată de-a lungul întregului text și include cele nouă povestiri. Incipitul ei fixează coordonatele spațio-temporale, cadrul întâlnirii povestitorilor, ”într-o toamnă aurie”, la Hanu Ancuței. Interesul ascultătorilor este susținut între povestiri de promisiunea comisului Ioniță de a spune ”o poveste cum n-am mai auzit”, promisiune neonorată până în final, ceea ce sugerează faptul că povestea poveștilor este aceea niciodată rostită și că se acordă tăcerii valoarea absolută a misterului inaccesibil.

Finalul narațiunii-cadru și al volumului sugerează ideea de crepuscul al unei civilizații, pe care o salvează însă forța creatoare a povestirii.

TIMPUL POVESTIRII

Timpul povestirii este magic, pentru că reconstituie prin forța cuvântului o lume și stă sub semnul vârstei de aur. Cele trei niveluri ale timpului narativ sunt: timpul povestirii / al naratorului anonim (autorul), care evocă nostalgic toamna aurie ”într-o depărtată vreme” a tinereții sale, timpul povestit / al toamnei aurii când se spun toate povestirile și timpul evocat, al celeilalte Ancuțe.

În povestirea - cadru, se observă impresia de atemporalitate:”într-o depărtată vreme, demult”.Dar misterul timpului mitic și fantastic, al ploilor năprasnice și al ”balaurului negru în nouri”, când se porneau poveștile la Hanu Ancuței, este dezlegat de indici ai timpului istoric, războiul ruso-turc: ”Împăratul-alb și-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne”. Este utilizată tehnica homerică a  ascunderii unor date spațio-temporale relativ precise îndărătul unor imagini ce par să țină de fabulos.

SPAȚIUL POVESTIRII-CADRU

Spațiul povestirii are valoare mitică, imagine a paradisului pierdut; belșugul roadelor face posibilă întâlnirea călătorilor într-un spațiu unic, iar starea de  beatitudine favorizează plăcerea narării. Ospățul este un  ceremonial al împărtășaniei, al comuniunii, care mijlocește ritualul povestirii. Așezat la răscruce de drumuri (destine), hanul este un loc de popas și de petrecere, ocrotitor ca o cetate și cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancuțe. Valoarea simbolică a hanului este aceea a unui centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine și povești ale unor oameni din diverse straturi sociale. Zidurile hanului-cetate au valoare simbolică a granițelor între lumea realului și lumea povestirii, iar hanul este un topos al povestirii. El este cadrul unora dintre întâmplările relatate și are chiar rolul unui personaj ce rezonează la trăirile povestitorilor: ”Îl simțise și hanul - căci se înfioră prelung”.

POVESTIREA ALEASĂ - Fântâna dintre plopi

Fântâna dintre plopi este a patra povestire și are ca temă iubirea tragică, iar ca personaj-narator pe căpitanul de mazili Neculai Isac. Narațiunea la persoana I, subiectivă (cu focalizare internă) implică două planuri: reprezentarea elementelor trăite în  tinerețe (timpul narat) și autoanaliza faptelor din perspectiva maturității (timpul narațiunii).

Naratorul evocă (mărturisește / se confesează ascultătorilor) o întâmplare trăită de el în tinerețe, în urmă cu peste douăzeci și cinci de ani, ”pe aceste meleaguri”.

În povestire se relatează un singur fapt epic, o tristă poveste de iubire care a avut rol de inițiere pentru tânărul de odinioară. Atmosfera povestirii ține de modul în care naratorul ”regizează” o anumită tensiune, suspansul, pe tot parcursul povestirii, pentru a capta atenția și interesul ascultătorilor / cititorilor. Acțiunea se derulează alert, fiind identificate toate momentele subiectului.

MOMENTELE SUBIECTULUI

EXPOZIȚIUNEA

Într-o toamnă, Neculai Isac duce vinuri în ținutul Sucevei și face popas la Hanu Ancuței. Plimbându-se călare pe malul râului Moldova, întâlnește un grup de țigani care se scaldă. E întâmpinat de Hasanache, un bătrân cerșetor, care o alungă fără succes din calea boierului pe Marga, pe Marga, o țigăncușă de optsprezece ani.

INTRIGA

Frumusețea fetei îl tulbură și le dă celor doi câte un ban de argint.

DESFĂȘURAREA ACȚIUNII

Fata îl caută la han a doua zi pentru a-i arăta ciuboțelele cumpărate cu banul primit. Apoi tinerii petrec o noapte la fântâna dintre plopi și își promit o nouă întâlnire de dragoste la întoarcerea lui de la Pașcani, unde trebuie să-și vândă marfa. A doua întâlnire la fântână are un final tragic. Îndrăgostită, fata îi mărturisește că Hasanache o trimisese la han ca să-l seducă, iar planul era ca țiganii să-l omoare și să-i ia banii de pe marfă.

PUNCTUL CULMINANT

Deși este conștientă că o vor omorî pentru că i-a trădat, fata îl avertizează asupra pericolului. Tânărul fuge călare, scapă cu viață, dar o prăjină aruncată de urmăritori îi scoate un ochi.

DEZNODĂMÂNTUL

Însoțit cu făclii de cărăușii de la han care auziseră strigătele sale, revine la fântâna dintre plopi, unde sângele proaspăt de pe colacul de piatră este semnul că fata fusese ucisă cu cruzime și aruncată în fântână.

AUTENTICITATEA narațiunii este susținută prin relatarea la persoana I și prin intervenția Ancuței, unul dintre ascultători, care adeverește întâmplarea știută de la mama ei.

PERSONAJELE

Personajul - narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului neștiutor, dar reprezentarea faptelor este însoțită de analiza și condamnarea lor, din perspectiva maturului, din cauza consecințelor tragice. Acesta folosește cuvinte dure pentru autocaracterizare:
”Eram un om buimac și ticălos, [.....]. Om nevrednic nu pot să spun c-am fost. Aveam oi și imașuri și neguțam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, și pentru ei călcam multe hotare.”
Tânărul Neculai Isac are defectele vârstei: neștiința (lipsa experienței de viață) și nesocotința (în capacitatea de a prevedea urmările faptelor săvârșite). Prima întâlnire cu țiganii și cu fata care umblă prin  apă în fusta ei roșie este relatată din perspectiva tânărului care nu vede capcana în această întâmplare. Marga nu este, așa cum afirmă cerșetorul  ”o fată proastă care n-a ieșit încă în lume” ci se supune grupului, acceptând rolul de momeală pentru tânărul călător. Comportamentul ei ulterior este imprevizibil pentru îndrăgostitul naiv și pentru ascultători, care  adoptă perspectiva unică a naratorului subiectiv. Tânărul crede că trăiește etapele unei idile superficiale, dar se vede prins în capcana întinsă de țigani. Plătește nechibzuința sa cu lumina unui ochi. Scapă cu viață tot datorită tinereții: calitățile fizice și seninătatea inconștientă. Dacă ar fi conștientizat valoarea avertismentului fetei (sacrificiul, profunzimea sentimentelor ei), pericolul în care se află fata și ar fi încercat s-o protejeze, și-ar fi diminuat șansele de salvare. Licărul de conștiință se aprinde prea târziu, iar manifestările lui sunt regretul și autocondamnarea.
Tânărul este caracterizat indirect, prin fapte, limbaj, comportament, gesturi.
Portretul fizic al maturului este realizat de la intrarea personajului în scenă (venirea la han), vestimentația reflectând statutul social, indicat și în formula de adresare folosită de comisul Ioniță: ”Nu ești domnia ta prietenul meu Necula Isac, căpitan de mazili ?”. Numele de mazili îl purtau boiernașii care fuseseră în slujbă la domnie, dar căzuseră în dizgrație; erau organizați într-un grup militar de rezervă, purtând grade militare, dar fără a împlini slujbe active. Aerul demn și tragic al căpitanului de  mazili se datorează rangului nobiliar și tristeții. Venirea lui produce un efect deosebit asupra celor de la han: ”Era un om ajuns în cărunțeală, dar se ținea drept și sprinten pe cal.”

El povestește din dorința de a revedea trecutul pentru a-l înțelege, căci pierderea ochiului îi dă  puterea vizionară, ca unui alt rapsod clarvăzător al trecutului: Homer. Deși fântâna dintre cei patru plopi nu mai există, ”s-a dărâmat ca toate ale lumii”, el o poate vedea. Pentru el, timpul interior s-a oprit într-un prezent etern, când a înțeles că inconțtiența sa înseamnă vinovăție.

Frumoasa Marga este însă eroica tragică a acestei povești. Condiția ei umilă, țigăncușă care se lasă folosită de grupul nomad pentru a-i jefui pe călătorii dornici de aventuri trupești, este  umanizată și metamorfizată de puterea dragostei adevărate. Aflată în situația limită de a se supune legii nescrise a cetei primitive sau de a-l salva pe  bărbatul iubit, ea alege jertfa de sine. Personaj romantic, acționează în situații excepționale. Inițial umilă și demnă de dispreț, se dovedește capabilă de gestul nobil al sacrificiului din iubire. Fapta ei o umanizează și o plasează într-un plan moral superior față de tânărul nesăbuit, de unde și caracterul etic, exemplar al povestirii. Personajul este caracterizat indirect, prin fapte, gesturi și statut social și direct, de către personajul narator care-i realizează portretul fizic :” Sta aproape de mine, numai în cămașă și-n  fustă roșă. Obrazul îi era copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări largi, și ochi iuți mă tulburară deodată.” Legătura simbolică dintre ființa ei și elementul acvatic este prezentă la fiecare întâlnire cu personajul-narator. Fata răsare din apă și va sfârși în același element.

SEMNIFICAȚII

Semnificația fântânii cu patru plopi este de centru al lumii, loc sacru care însă nu-i mai protejează pe îndrăgostiți, fiind pângărit de vina fiecăruia și sortit pieirii. Apa fântânii se amestecă cu sângele, iar în plan simbolic, iubirea cu moartea.

LIMBAJUL PROZEI NARATIVE

Narațiunea se îmbină cu dialogul și scurte personaje descriptive. Relatarea personajului narator se încheie cu deznodământul povestirii, dar narațiunea are un epilog care constă în dialogul ascultătorilor și în comentariile naratorului anonim, care înregistrează efectul actului narării asupra povestitorului: întoarcerea spre sine și în trecut.

MODALITĂȚILE NARĂRII - ORALITATEA

Modalitățile narării prezente în text sunt: relatarea, reprezentarea, povestirea, iar dominanta stilistică este oralitatea. Relația dintre narator și receptor (ascultător) este strânsă; se utilizează persoana I și a II-a în dialogul acestora. Ceremonialul povestirii constă în faptul că dialogul presupune un sistem de convenții (apariția povestitorului, pretextul care declanșează povestirea, formulele de adresare etc.). Naratorul se adresează interlocutorilor într-un mod ceremonios, adecvat rangului său nobil: ”domnilor și fraților, ascultați ce mi s-a întâmplat...” iar ascultătorii intervin în final cu comentarii, întrebări și reflecții.

REGISTRE STILISTICE

Farmecul zicerii este dat de prezența elementelor de limbaj popular (”singur ca un cuc”), arhaic (”catastih”, ”mazili”), regional (”buimac”, ”hojma”, ”Imaș”, ”roșă”). Limbajul personajelor (țiganii) contrastează cu al naratorului - personaj (boierul), indicând diferența socială și culturală. Expresivitatea limbajului este dată de frumusețea metaforei: ”Catastihul acelor vremuri a început să mi se încurce”, epitetul de caracterizare: ”nări largi, și ochi iuți”, ”răcni răgușit”, comparația sugestivă : ”Am simțit în mine ceva fierbinte; parc-aș fi înghițit o băutură tare.”

CONCLUZIE

FÂNTÂNA DINTRE PLOPI este povestire deoarece este o narațiune subiectivizată (relatare din unghiul povestitorului care este implicat ca protagonist al întâmplării), care se limitează la relatarea unui singur fapt epic, o întâmplare de dragoste din tinerețe, de fapt o inițiere ratată.

Se acordă importanță actului narării, care are ca efect reînvierea unei lumi apuse. Povestirea se situează într-un plan al trecutului, principala sa caracteristică fiind evocarea. Accentul este pus pe întâmplări și situații, de unde caracterul etic, exemplar al povestirii. Relația narator-receptor presupune oralitate, ceremonial, atmosferă.

HANU ANCUȚEI este o povestire în ramă pentru că naratorul și interlocutorii sunt prezenți în același spațiu - hanul, în același timp - ”într-o toamnă aurie”, cadru care prilejuiește nararea tuturor povestirilor din ciclu.



Hanul Ancuței - în zilele noastre

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu