ATÂT DE FRAGEDĂ de Mihai Eminescu

ATÂT  DE  FRAGEDĂ... de  Mihai Eminescu Atât de fragedă, te-asameni Cu floarea albă de cireş, Şi ca un înger dintre oameni În calea vieţii mele ieşi. Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Şi de la creştet pân la poale Pluteşti ca visul cel uşor. Din încreţirea lungii rochii Răsai ca marmura în loc - S-atârnă sufletu-mi de ohii Cei plini de lacrimi şi noroc. O, vis ferice de iubire, Mireasă blândă din poveşti, Nu mai zâmbi! A ta zâmbire Mi-arată cât de dulce eşti, Cât poţi cu-a farmecului noapte Să-ntuneci ochii mei pe veci, Cu-a gurii tale calde şoapte, Cu-mbrăţişări de braţe reci. Deodată trece-o cugetare, Un văl pe ochii tăi fierbinţi: E-ntunecoasa renunţare, E umbra dulcilor dorinţi. Te duci, ş-am înţeles prea bine Să nu mă ţin de pasul tău, Pierdută vecinic pentru mine, Mireasa sufletului meu! Că te-am zărit e a mea vină Şi vecinic n-o să mi-o mai iert, Spăşi-voi visul de lumină Tinzându-mi dreapta în deşert. Ş-o să-mi rămâi ca o icoană A pururi verginii Marii, Pe fruntea ta purtând coroană – Unde te duci ? Când o să vii ?