S-a dus amorul, un amic
Supus amândurora,
Deci cănturilor mele zic
Adio tuturora.
Uitarea le închide-n scrin
Cu mâna ei cea rece,
Și nici pe buze nu-mi mai vin,
Și nici prin gând mi-or trece.
Atâta murmur de izvor,
Atât senin de stele,
Și un atât de trist amor
Am îngropat în ele!
Din ce noian îndepărtat
Au răsărit în mine!
Cu câte lacrimi le-am udat,
Iubito, pentru tine!
Cum străbăteau atât de greu
Din jalea mea adânca,
Și cât de mult imi pare rău
Că nu mai sufăr încă !
Renăscători din moarte!
Din visul meu o viață.
Din nopți o mie una.
De-au trebuit să piară.
Ca nu mai vrei să te arăți
Lumina de-ndeparte,
Cu ochii tăi întunecați
Și cu acel smerit surâs,
Cu acea blândă față,
Să faci din viața mea un vis,
Să mi se pară cum că crești
De cum răsare luna,
In umbra dulcilor povești
Era un vis misterios
Și blând din cale-afara,
Și prea era detot frumos
Prea mult un înger mi-ai părut
Și prea puțin femeie,
Că fericirea ce-am avut
Să fi putut să steie.
Prea ne pierdusem tu si eu
In al ei farmec poate,
Prea am uitat pe Dumnezeu,
Precum uitarăm toate.
Și poate că nici este loc
Pe-o lume de mizerii
Pentr-un atât de sfânt noroc
Străbătător dureri.
