Iubirea ne arată până unde putem fi bolnavi în cadrul sănătății. Starea amoroasă nu-i o intoxicare organică, ci metafizică.
A-ți trăi eul ca univers e secretul poeților - și mai cu seamă al sufletelor poetice. Acestea - dintr-o pudoare ciudată - îmblânzesc prin surdină simțirea, pentru ca o încântare fără margini și fără expresie să se prelungească neîncetat într-un fel de nemurire visătoare, neîngropată-n vers. Sunt poet prin toate versurile pe care nu le-am scris....
E ceva în noi care refuză nimicul, atunci când mintea ne arată că totul e nimic. Acest ceva să fie totul ? Se prea poate, de dată ce trăim prin el.
Nu e firesc să-ți pui capăt zilelor înainte de a-ți fi demonstrat până unde poți merge, până unde te poți împlini ! Deși siucigașii cred în precocitatea lor, ei totuși consumă un act înainte de a-i fi atins o maturitate efectivă, de a fi copți pentru o stingere voită. Că un om vrea să termine cu viața este ușor de înțeles. De ce nu-și alege însă culmea, momentul cel mai favorabil al creșterii lui ? Sinuciderile sunt oribile chiar prin faptul că nu se fac la timp, ele întrerup o soartă în loc s-o încunune. Un sfârșit trebuie grădinărit. P
Este prea multă fericire și prea multă nefericire în suișurile și scoborâșurile iubirii și inima e prea îngustă dimensiunilor ei.
Intimitatea mea cu lucrurile ce se sting ? Mă supraviețuiesc după orice tristețe...
Doar fiind până în gât în nefericire, începe inima să-mi bată. Suspinul e spațiul ideal al respirației iar fericirea nu-i temperatura vieții.
Sunt unii oameni atât de proști că de le-ar apărea vreo idee la suprafața creierului, ea s-ar sinucide din groaza de singurătate.
Sunt priviri feminine care au ceva din perfecțiunea tristă a unui sonet.
Fără nefericire, iubirea n-ar fi mai mult de o administrație a naturii.
Viața, neridicată la rangul de vis, seamănă unui Apocalips al prostiei și al vulgarității. Cine-ar suporta-o fără coeficientul ei de irealitate ?
Mâhnirea este veghea la nivelul unei inimi de diavol.
Și un monstru se naște cu înclinări spre fericire, ce nu le poate pierde chiar dacă ea (fericirea) l-a abandonat.
De-aș putea deveni fântână de lacrimi în mâinile lui Dumnezeu ! Să mă plâng în el, și el să se plângă în mine !
Sunt inimi a căror muzică de s-ar concentra într-un trăsnet sonor, viața ar începe de la capăt. De-am ști atinge coarda cosmogonică a fiecărei inimi...
Munții își înșală singurătatea cu vecinătatea cerului și deșertul cu poezia mirajelor. Numai inima omului rămâne veșnic cu ea însăși...
Când citești pe filozofi uiți inima omenească, iar când citești pe poeți nu știi cum să te scapi de ea.
Femeile care nu știu zâmbi mă fac să mă gândesc la o muzică de pompieri în Paradis.
Luciditatea: a avea senzații la persoana a treia.
Nevoia de a dovedi o afirmație, de-a vâna argumente în dreapta și-n stânga presupune o anemie a spiritului, o nesiguranță a inteligenței, dar și a persoanei în genere. Când un gând te năpădește cu putere și violență, el izvorăște din substanța existenței tale; a-l dovedi, a-l împresura în argumente înseamnă a-l slăbi și a te îndoi de tine. Un poet sau un profet nu demonstrează, fiindcă gândul lor este ființa lor: ideea nu se deosebește de existența lor. Metoda și sistemul sunt moartea cugetului. Până și Dumnezeu gândește în fragmente; în fragmente absolute.
De câte ori încerci a dovedi ceva, te așezi în afara gândirii, alături de ea, nu deasupra ei. Filozofii trăiesc paralel ideilor; le urmăresc răbdători și cuminți, și dacă se întâlnesc uneori cu ele, nu sunt niciodată în ele.
Cum poți vorbi de suferință, de nemurire, de cer și de pustiu, fără să fii suferință, nemurire, cer și pustiu ?
Un gânditor trebuie să fie tot ce spune. Aceasta se învață de la poeți și de la voluptățile și durerile ce le încerci trăind.
Picturi de MARK ADAM WEBSTER
