I
Frumoaselor făpturi le vrem vlăstare
iar frumuseții-un spor de dăinuire
și-n acest chip, plăpând urmaș transpare
purtându-i umbra, florii-n veștejire.
Dar tu ce-n ochii tăi îți afli rug
hrănindu-l cu-a ta flacără, din greu,
duci foame unde-a fost cândva belșug,
însuți vrăjmaș al dulceluit tău eu.
Tu, care ești podoaba blândă-a firii
și-a primăverii crainic de nădejde
ți-ngropi în muguri florile iubirii
și ești calicul care risipește.
Ai milă: ce-i al lumii nu prăda
cu gura gropii și cu gura ta...
II
De patruzeci de ierni când să te-apropii
și șanțuri s-or săpa în fruntea-ți blândă,
semețul strai ce azi ne umple ochii
va fi o buruiană tremurândă...
”Unde ți-e harul, dacă îți vor spune,
unde-i comoara zilelor de vlagă ?”
să nu răspunzi că-n ochi. Deșertăciune
va fi cuvântul tău și-or să înțeleagă,
slăvindu-ți frumusețea, doar o clipă
când vei rosti:”Copilul meu se cade
s-adune și prisosul și risipa,
urcând, el va ierta pe-acel ce scade”...
Aceasta să te îndoiești, se cheamă
cu sânge cald, când moartea-ți cere vamă....
III
Privindu-te-n oglindă spune-i celui
ce te repetă, că e timpu-acuma
alt chip s-aducă-n lume, de nu, jelui
norocul dus și-i lași săracă muma.
Unde-i frumoasa stea neprihănită
ce nu s-ar vrea de plugul tău arată ?
Și cine în mormânt stă să se-nchidă,
stagnând-o, a viitorimii gloată ?
Oglinda mamei ești și ea, prin tine
Aprilul strălucirii-ar vrea să-ntoarcă
iar tu, al vârstei geam vreai să-nlumine
în ciuda toamnei, tinerețea parcă...
De nu-ți sădești tiparul, în tăcere
mori, și icoana ta cu tine piere...
