EXILATA
de Elena Oprică
Căzu vestea ca din cer trăznet...
"-Ea este exilată,
În adâncimea ei de suflet
Şi-aproape-i îngropată...
-Dar ce-a făcut ( îşi dădeau coate,
Rânjindu-se pe-ascuns)?
-L-a supărat pe Domnul poate,
Când cu viaţa s-a pus?!
-Dar las-o de nefericită,
Ce-i trebuie visări...
La fel ca noi a fost născută,
În patimi şi dureri !?
-Cu ce e mai presus de mine
( Se mai iţi un glas ),
Umblă cu capu-n nori prin lume
Şi neprivind la ceas...?!"
Departe de-a lor şuşoteală,
Ea sta pe-un colţ de vis
Zâmbind absentă, imorală,
Trăind viaţa în scris...
Veni un om frumos de paşnic,
Grăindu-le aşa:
-Purtaţi-vă grija mai grabnic,
Decât pe-a altuia !
De-o fi sau nu, ea exilată...
N-aveţi nici un temei,
Nu voi simţiţi durerea-i toată,
Nici fericirea ei !"
|
|
