UMBRĂ PRINTRE UMBRE
de Elena Oprică
Odată, am scris despre umbre...
Teamă absurdă în cuvinte tremurate se-aşternea vrând să mă elibereze,
Însă efect n-avea...
Piele zbârlită,frisoane, groază !
Mă desprindeam de trup cu ajutorul unui vis
Şi-n lumea umbrelor păşeam...
Mă panicam
Şi mă-ntorceam în trup,
Din nou în astă lume...
Ce minunat ! Părea că toţi zâmbeau,
Că nu aveai de ce te teme,
Că viaţa dănţuia trăită la extreme...
Privind adânc în ea,
În zi cu soare când Lumina pe pământ se cobora,
Eu am văzut :
Şi viaţa tot umbră era !
De-atunci nu mă mai tem de umbre...
Cât rău să-mi facă ele-ar mai putea,
Decât să tot exist în viaţa-umbră grea ?!
Şi-apoi, umbrele nopţii sunt chiar bune
Când te-ntâlneşti cu morţii-
Suflete dragi plecate dintr-o lume
În care nici n-ai apucat un "te iubesc"
Lor a le spune...
Eu chiar nu mă mai tem de umbre,
Căci azi Lumina mi-este-n preajmă,
Cu braţele-i imaculate mă-nconjoară
Prin noapte şi din zori în seară...
Oricum, sunt plămădită tot din umbră...
Umbra unei dorinţi ascunse,
Din dragoste, din dor şi vise,
Umbră exist şi printre umbre,
Pot să ajung într-o secundă...
|
|
