Prea înaltă stăpânire, este vreme, socotesc,
Cu adâncă plecăciune, două vorbe să-ți șoptesc:
Ți-am slujit cu înfocare, și la orice ai urmat,
Faptele măriii tale glasul meu le-a lăudat.
Și în versuri și în proză, tuturor am dovedit
C-așa bună stăpânire de mult nu s-a pomenit.
Când asprimea, nedreptatea (vorba fie între noi)
Apăsa sărmana lume cu necazuri și nevoi,
Eu povățuiam norodul a-mpleti cununi de flori,
Și strigam că se pogoară fericirile din nori.
Pân-acum, cu toate-acestea, pentru câte am făcut,
Vreo dreaptă răsplătire de la nimeni n-am văzut !
Doamna mea, să ne-nțelegem, căci de nu mi-i răsplăti,
Veacul fericirii noastre veac de fier îl voi numi !
Voi lua cu înlesnire virtuți mari ce am răpit
Din America vestită și ușor ți-am dăruit.
Opoziția m-așteaptă, ea dorește al meu vot
Și-i vedea când s-o aprinde sângele de patriot !
Drepturile țării mele care nu prea se păzesc
Sunt materie destulă ca să strig și să vorbesc !
D-or voi apoi să-ntrebe cum defaim ce-am lăudat,
Atunci...atunci voi răspunde că vremile s-au schimbat,
Că era odată bine, cel puțin de suferit,
Dar acum românul jalnic a ajuns nenorocit,
Că țăranul pătimește, că se află-mpovărat,
Că la judecată pierde tot acel nevinovat,
Că dreptatea este surdă, că pravila a căzut,
Că intriga e cinstită, și meritul nevăzut.
C-un cuvânt numai eu singur o să strig cât strigă toți,
Ș-o să las patriotismul moștenire la nepoți !
”Poporul suveran”, 1848, 3 sept.
În ediția I Fischer, în secțiunea
Poezii cu autenticitate nesigură.
