- Doi lei pe zi, de mâncare și o litră de vin la masă: te mulțumești?
- Sărut mâna, coconi ță!
- Când vii să moi rufele?
- Când porunciți, coconiță.
- Să-ncepem de luni.
- Să trăiți, coconiță!
Și luni, în zori de zi, Chiva era la albie, iar pe la zece, când cocoana Alina s-a sculat, fata din casă a înveselit-o cu știrea că rufele sunt muiate.
Harnică spălătoreasă!
„Și totodată femeie liniștită, care se mulțumește cu ceea ce-i dai și nu se încurcă cu ceilalți servitori”, își zise cocoana Alina marți.
Miercuri seara Chiva aduse întâiul rând de spălătură: batiste, prosoape, șervete, camizoale, toate albe ca floarea de cireș și călcate neted și fără cute.
Cocoana Alina le petrecu uitându-se cu oarecarea mulțumire la ele.
Nu-i spuse, ce-i drept, că e mulțumită, dar o spălătoreasă experimentată vede cu ochii dacă e ori nu mulțumită cocoana, și Chiva-și supse buzele.
Bine-a zis însă cine-a zis: n-ai să-i dai mojicului degetul cel mic, că-ți ia mâna până la cot.
După ce cocoana Alina luă spălătura în primire, Chiva rămase cu inima îndoită în ușă.
- Mai vrei ceva? o întrebă cocoana.
- Sărut mâna, coconită, grăi Chiva, am un băiat de vreo șase anișori: n-aș putea să-l iau cu mine, ca să nu rămâie singur acasă?
Cocoana Alina rămase o clipă pe gânduri.
Avuse Chiva și mai nainte copilul acela și știa că-l are: de ce o spunea aceasta abia acum?!
Dar ce putea să-i facă? Lucru mare, la urma urmelor, nu era.
- Să-l aduci - grăi dânsa -, dar gălăgie să nu-mi facă.
- Ferit-a Sfântul, coconită, zise Chiva: e băiat liniștit și nu se depărtează de la mine.
Așa a și fost. Joi Gogușor a stat toată ziua la mă-sa, sfiicios și liniștit, cuminte și tăcut, încât ai fi crezut că nici nu știe să vorbească.
Tot vorba cu mojicul însă: vineri pe la amiazăzi, Gogușor s-a dus până la ușa grajdului, ca să vadă caii; după-amiază a intrat în grajd, ca să pună mâna pe cai; iară sâmbătă dimineața a tras pe unul dintre ogarii boierului de coadă, de și-a ridicat toată curtea în cap.
Norocul Chivei că era sâmbătă și înspre seară a sfârșit spălătura, ca să poată pleca.
Peste două săptămâni n-a mai întrebat Chiva dacă poate ori nu să-l ia și pe Gogușor cu dânsa: era lucru de sine înțeles că are să-l ia. Mai înainte însă de a fi plecat de acasă, l-a bătut bine, ca să ție minte că n-are să intre în grajd, nici mai ales să tragă de coadă pe ogarii boierului.
Leacul a fost bun, și dacă săptămâna n-ar fi atât de lungă, Gogușor ar fi rămas, cum zisese mă-sa, băiat liniștit, care șade frumos pe lângă mumă-sa. Mai încolo însă, pe joi, pe vineri, când Chiva călca și nu putea să se depărteze de ferul cald, Gogușor se simțea în largul lui și se vâra prin toate unghiurile, urca toate scările, ba sâmbătă Chiva se pomeni cu el în vârful cotețului.
Peste iar două săptămâni Chiva se simțea în dreptul ei să ia pe Gogușor cu dânsa, iară Gogușor mergea, venind cu cinci pași înainte și intră în curte ca la el acasă. Se obrăznicise băiatul de nu-ți mai venea să crezi că e tot cel de mai-nainte: știa că aici n-are să-l bată mumă-sa, fiindcă se teme de cocoana, iar la cele ce vor fi urmând acasă nu se gândea el.
Se temea de cocoana?
Și adică de ce să se teamă?!
Cocoana Alina era și nu era acasă, știa și nu prea știa ce se petrece în curtea ei. Pentru ea casa nu era decât un fel de conac. Când stetea acasă, primea vizite și n-avea răgaz să se mai preocupe și de cele ce se petrec afară din salon; când prânzea acasă, avea societate, și toate gândurile îi erau aci; când era dusă, nu mai era acasă, și putea, dacă-i vorba, Gogușor să joace și pe masă.
Nu trecuseră, ce-i drept, săptămânile fără ca să fi dat și ea cu ochii de prichindelul de Gogușor, care începuse în cele din urmă să intre până prin salon, ca să vadă ce-i acolo.
- Asta ți-e băiatul? o întrebă pe Chiva, uitându-se cu un fel de milă la copilul slab și oarecum pipernicit.
- Sărut mâna, coconiță.
- De câți ani e?
- O să împlinească șapte după Sf. Dumitru!
Sărmanul copil!
Gogu, băiatul cocoanei, era cu vreo patru luni mai tânăr și cu cel puțin trei degete mai înalt.
- Cum îl cheamă?
- Sărut mâna, coconiță, Gogușor.
Coana Alina se roși.
Auzi d-ta obrăznicie de mojic. Tot Gogu și ăsta, ba mai are și nerușinarea de a-i zice Gogușor!
Dar ce putea să-i facă?! Era, la urma urmelor, femeie harnică, spăla bine și călca frumos.
Putea Gogușor să-și facă cheful în curtea boierului, și avea unde să și-l facă, deoarece curtea era largă, ba mai era și o grădină în fundul ei. Nu-i vorbă, rândașul și vizitiul, bucătăreasa și femeia din casă se cam plângeau de năzdrăvăniile lui Gogușor. Dar Chiva era și ea odată femeie. Cum adecă?! Copilul e copil și nu poți cere să nu fie, și dacă avea ea dreptul de a-și aduce copilul, avea și copilul dreptul de a fi în largul lui.
Iară Gogu se uita de la fereastră și ochii i se umpleau de lacrămi când vedea cât de fericit e Gogușor, care putea să se joace cu nisip, să arunce cu pietre, să se cațere în copaci…
Într-una din zile ploua, bătea vântul, tuna și fulgera. Gogu n-avea voie nici măcar să stea la fereastră și, Doamne!, tare ar fi dorit să vadă și el.
Deodată - hurduc! - un zgomot, de care răsună toată curtea. Vântul luase burlanul de la streașina șopronului și-l aruncase departe. Era peste putință să-l mai ții pe Gogu, când madama alergă și ea la fereastră, ca să vadă ce s-a întâmplat.
Ajuns în fața ferestrii, băiatul rămase încremenit.
Gogușor, desculț, cu pantalonașii sumecați până la genunchi, în cămașă și cu capul gol, bălăcea sub streașina rămasă fără burlan, încât apa-i cădea șiroaie în spinare, ca unui om mare, ca unui uriaș.
Madama voi să-l tragă pe Gogu de la fereastră, ca să nu vadă petrecerea atât de scandaloasă a băiatului de afară.
Dar nu! Trebuia, din contra, să-l lase, ca să-l înspăimânte.
- Vezi, - grăi dânsa - așa fac băieții proști și rău-crescuți. Are acum să se îmbolnăvească și să moară.
Gogu se depărtă înfricat de la fereastră. Ochii lui însă erau mereu afară. Prea era frumos să stai așa în ploaie, să bălăcești în apă și să nu-ți pese de nimic.
Deodată el alergă din nou la fereastră.
- Madamă! - strigă ca ieșit din fire - ia vezi, madamă!
Gogușor găsise undeva o nuia și dedea mereu cu ea în baltă, încât apa zbura, stropind, departe giur-împregiur.
„Ah! ce bine e să fii copil de spălătoreasă”, zicea Gogu în gândul lui, în vreme ce madama își da silința să-l dumirească ce prost lucru e ceea ce făcea Gogușor.
Nu se mai îndoia Gogu că are Gogușor să se îmbolnăvească și să moară, și parcă-i venea să plângă; dar era frumos să dai așa cu nuiaua în baltă, fie chiar și riscând să te îmbolnăvești și să mori.
Seara Gogu era cu gândul la Gogușor și-o întreba mereu pe madama cum are să se îmbolnăvească, ce are să-l doară și când o să moară; iar noaptea l-a visat, dar nu mort, ci bălăcind sub streașină și dând cu nuiaua în baltă.
Ziua următoare apoi, pe la nouă, când Gogu a ajuns iar la fereastră, Gogușor se afla în vârful dudului de lângă grajd și culegea dude.
Ah! ce dude.
Nu-i vorba, Gogu putea și el să mănânce dude, dar nu să le culeagă, și e mare lucru să le iai așa, una câte una, pe ales, de pe rămurele.
- Madamo! madamo! strigă el. Băiatul n-a murit, nici nu e bolnav măcar.
Madama, văzându-l pe Gogușor cocoțat în vârful dudului, era indignată de ușurința cocoanei Alina. Era lucru de necrezut cum a putut să-i dea spălătoresei voie de a aduce cu dânsa pe băiatul ei atât de răucrescut. În fața unor asemenea exemple autoritatea ei de crescătoare suferea, prea mult suferea.
- Lasă-l, zise ea supărată; nu te uita la el. O să vezi tu că are odată să cadă și să-și frângă gâtul.
Și mult ar fi dorit să-l vadă căzând și frângându-și cel puțin un picior.
N-a căzut însă Gogușor nici de astă dată, nici mai târziu, și autoritatea madamei era din zi în zi mai zdruncinată.
Iar madama avea nevoie de autoritate.
Când cocoana Alina se afla în casă, ea citea romanțe și de Dumas-tatăl, și de Dumas-fiul, și de Paul de Kock, și de Zola; n-ar fi suferit însă o dată cu capul ca madama să citească și ea, căci slugilor nu li se cuvin distracțiunile stăpânei. Madama citea, dar numai când cocoana nu era acasă, adecă mai mult decât stăpâna ei.
Iar când madama citea, Gogu ar fi putut să se dea și peste cap dacă n-ar fi fost băiat atât de afară din cale binecrescut. El însă ținea la madamița lui și de aceea ședea frumușel lângă dânsa și se juca, așa singur, ca o maimuță, mai cu o bucățică de hârtie, mai cu mult lăudatele cuburi, mai cu vreo altă bazaconie iscodită anume spre a prosti copiii, ca să nu le facă prea multă bătaie de cap celor însărcinați să poarte grijă de dânșii. Din când în când o mai întreba: „Madamițo, ce să mai fac eu acum? “ și madama, femeie isteață, știa totdeauna să-i dea de lucru.
Dacă timpul era frumos, madama-l scotea pe Gogu în grădină, ca să ia aer, și-i dădea voie să adune flori, să sară peste coardă, ba chiar să alerge, ca să facă mișcare, se înțelege, fără ca să se înfierbânte prea tare, căci era plăpând băiatul.
Pe la patru, madama își lua, tot în grădină, ceaiul cu rom, iară Gogu căpăta o ceașcă de cacao cu pesmeți.
Trecând spre grădină, Gogu îl vedea pe Gogușor, deși nu prea îndrăznea să se uite la el. Gogușor îl vedea și el pe Gogu, dar, obraznic cum era, nu-l băga în seamă.
S-a zis însă de mult că adeseori n-aduce anul ce aduce ceasul.
Nu-l băga în seamă, ce-i drept, Gogușor pe Gogu, dar în fața pesmeților nu putea nici el să rămâie nepăsător.
- Ce e ceea ce mănânci tu? întrebă el într-una din zile, uitându-se drept în fața lui Gogu.
- Pesmeți, răspunse Gogu sfiicios. Vrei și tu?
- Nu-mi trebuie! zise Gogușor, uitându-se cu un fel de dispreț la bucățica ce-i mai rămăsese lui Gogu. De unde să-mi dai dacă nu ai nici tu?!
Gogu alergă la madama, ca să ceară pesmeți pentru Gogușor. Pe drum însă el se răzgândi: dând cu socoteală că pentru băiatul cel răucrescut n-are să-i dea madama, el nu mai ceru, ci luă și se întoarse tot în fugă cu ele.
Acesta a fost primul pas - făcut cu inima încleștată.
- Sunt buni? întrebă Gogu, privind cu mulțumire cum Gogușor mănâncă pesmeți.
- Mai ai? îi răspunse Gogușor.
Gogu alergă din nou la madama, de astă dată cu gândul de a nu cere. Sosit însă în fața madamei, el nu îndrăzni să ia.
- Madamă, - zise el strâmtorat - îmi dai, te rog, voie, să mai iau pesmeți?
Madama își ridică înveselită ochii spre el.
- Efectul picăturilor lui Fowler! exclamă ea.
Cum să nu-i dea?! Fericită era că poate, în sfârșit, și el să mănânce mai mulți pesmeți deodată.
Acesta era al doilea pas, făcut cu inimă mai ușoară.
Și pe când madama era foarte fericită că poate să citească în toată tihna, Gogu era fericit să se joace cu un adevărat băiat, și-a ajuns să cunoască o mulțime de unghiuri și de chichițe din curtea și din grădina lor.
În amurgul serii, când madama, nemaiputând să citească, 1-a chemat, el s-a întors cu fața înviorată și cu gura plină de vorbe.
„Da! zicea în gândul lui, am să-i spun madamei cât de bine ne-am jucat și ce haz are băiatul acela. ”
Nu i-a spus însă nimic. De ce să-i spună?!
Seara apoi Gogu n-a mâncat mai bine decât de obicei, dar era lucru firesc după ce mâncase atât de mult la patru, și cocoana Alina era foarte veselă și stăruia ca Gogu să ia înainte picăturile și să stea cât de mult în grădină, chiar și dacă timpul n-ar fi de tot frumos.
Madama era și ea de părerea cocoanei, iar Gogu n-avea decât să facă ceea ce i se spune.
Astfel, pofta de mâncare a lui Gogu a devenit constantă. Mai ales la patru el totdeauna mânca bine, serile adormea curând, avea somn bun, ba peste câtva timp a început să mănânce bine și la masă. Lucru curios însă, el parcă mai slăbise și nu era nici atât de plin, nici atât de rumen la față ca mai înainte: soarele și vântul îi făcuseră pelița obrajilor mai ordinară.
Aceasta era deocamdată singura supărare a cocoanei Alina.
Dacă madama ar fi citit mai puțin și cocoana ar fi stat mai mult acasă, ar fi ieșit în curând la iveală că s-a mai îngroșat pelița obrajilor lui Gogu. Se făcuse băiatul mai îndrăzneț, mai inimos, parcă ți-ar veni să zici mai mojic, și începuse a o lua în bătaie de joc pe madamița lui, ba lipseau chiar o mulțime de lucruri din jucărelele lui. N-avea Gogușor decât să ceară, pentru ca Gogu să aducă, ba în cele din urmă aducea Gogu și fără să fi cerut Gogușor, și plângea dacă Gogușor nu voia să primească. Cum Doamne, să nu plângă, când ei se jucau atât de bine?!
Adevărul era că numai Gogușor se juca, iar Gogu, codița lui Gogușor, se uita: uitându-se însă, el petrecea foarte bine și de aceea zicea că și el se joacă. Când Gogușor se urca prin pomi, Gogu stetea frumușel jos, dar se bucura că Gogușor știe atât de bine să se urce și nu cade. Mai bine încă era când Gogușor zidea cetate, căci atunci Gogu îi căra pietri și nisip. De tot bine era când se jucau de-a secția, căci atunci Gogușor îl aresta pe Gogu și-l ducea în ghionturi la secție și-l punea la arest fie în dosul cotețului, fie în gura pivniței, fie sub scară, tot locuri pe care Gogu nu le cunoscuse mai-nainte. Iar dacă ghionturile erau câteodată prea de tot îndesate, Gogu începea să miorlăie, dar răbda, fiindcă asta așa trebuia să fie.
Dar când Gogușor făcea zmeu?! Gogu putea să i-l țină și să se uite cum alerga cu el.
Ce păcat că sâmbătă seara se sfârșeau toate și trebuiau să mai treacă două săptămâni până ce se încep din nou?!
Și aceste două săptămâni însă Gogu le petrecea mai bine decât mai-nainte.
Fiindcă nu mai era Gogușor, Gogu făcea el însuși încercări din ce în ce mai îndrăznețe de a se urca prin pomi, aduna pietri și nisip, ca să-și zidească el însuși cetăți, se vâra prin toate unghiurile, ca și când ar fi dus în arestul poliției, și-și făcea el însuși, așa cum da Dumnezeu, câte un zmeu cu coadă în fâșii de cârpă.
Era, parcă, chiar mai bine decât în zilele când Gogușor le făcea toate, căci atunci el stetea cu inima mereu încleștată. Au, asta o simțea, să se sfârșească toate când madama va prinde de veste că el se joacă cu Gogușor, atât de răucrescut, și-i venea să plângă de câte ori se gândea cât de supărată are să fie mama lui când o afla aceasta.
Nici că se putea ca madama să nu prindă de veste.
Ea sări cuprinsă de spaimă când îl văzu într-una din zile pe Gogu dus de Gogușor în ghionturi la secție. Era însă tocmai la mijlocul unui pasagiu de tot interesant. Se stăpâni deci, ca să poată sfârși capitolul în tignă, și fiindcă era lung capitolul, ea avu timp să se răzgândească.
De ce adecă să-l supere pe băiat, dacă lui îi făcea plăcere, iară dânsa putea să citească înainte?
Nu era oare mai cuminte să nu vadă, să nu știe nimic?!
Nu vedea madama, nu știa nimic și nu se supăra, ba îi era câteodată parcă Gogușor a fost trimis de Dumnezeu anume, ca să o scutească pe ea de o parte din sarcina atât de grea pe care avea s-o poarte în casa cocoanei Alinei.
Și fiindcă madama nu se supăra, Gogu își lua din zi în zi tot mai mult avânt, încât 1-ar fi întrecut în cele din urmă chiar și pe Gogușor dacă lucrurile ar fi mers un timp oarecare tot așa.
Nu-i era însă dat lui Gogu să ajungă om deplin.
Într-una din zile madama grăbea, ca de obicei, să-și sfârșească capitolul. În graba ei cea mare, nu băgase de seamă că pe cer se adună nouri din ce în ce mai grei. Din chioșcul acoperit cu tinichea și încungiurat de verdeață deasă nici c-ar fi putut să vadă cele ce se petrec pe cer. Nu era dar ea vinovată dacă puhoiul i-a venit fără de veste.
Ea sări speriată în picioare.
Nu-i vorba, adăpostită cum era, puțin îi păsa de puhoi: băiatul însă? unde era băiatul?
Ea-l strigă.
Era o prostie, fiindcă Gogu, chiar și dacă ar fi auzit-o, acum, prin ploaie, nu putea să vie la dânsa.
Nici ei însă nu i se putea cere să se ducă acum, prin ploaie, ca să-l caute. Era lucru de la sine înțeles că se va fi adăpostit și el undeva și nu-i rămânea decât să stea acolo până ce nu se va fi oprit ploaia.
De ce să-l mai strige? de ce să se neliniștească?
Nu era oare cel mai cuminte lucru să-și urmeze capitolul până la sfârșit?
Iară Gogu, văzând puhoiul cel frumos, și-a adus aminte de cele petrecute când cu furtuna de odinioară. Știa acum că poate cineva să bălăcească sub streașină și să dea cu nuiaua în baltă fără ca să moară, ba chiar fără ca să se îmbolnăvească, și fiindcă nu intra în mintea lui gândul c-ar putea să i se întâmple lui Gogu ceea ce nu i s-a întâmplat lui Gogușor, el se bucură că madamița lui a rămas înfundată în chioșc, că bălăcea împreună cu Gogușor, ce-i drept, nu desculț și cu pantalonașii ridicați până la genunchi, nici în cămașă și cu capul gol, dar bălăcea de s-a speriat toată curtea.
În zadar a alergat Marița, femeia din casă, în zadar a sărit Jean, feciorul, în zadar îl rugau rândașul și bucătăreasa, căci el ținea morțiș că lui n-are să-i poruncească decât mama lui, care [nu] era acasă, și madama, care nu-l oprise de la această petrecere atât de minunată.
Chiva era deznădăjduită, fiindcă știa că toate în capul ei au să se spargă; în zadar alerga însă și ea după Gogușor al ei, căci acesta, văzându-se alăturea cu stăpânul casei, se simțea călare pe armăsar și nu voia să i se supună.
N-a rămas deci decât ca rândașul să alerge, ca să o aducă pe madama din chioșc.
Madama rămase o clipă ca trăsnită din senin, apoi se ridică ca o furtună; ploaie-neploaie, nu-i rămânea decât să alerge și ea.
Într-un singur gând i se înfățișară toate urmările acestei nesocotințe copilărești, de care numai dânsa era vinovată, și își făcea mustrări, era supărată, încât îi venea să-și smulgă perii din cap. Când însă ea dădu cu ochii de Gogușor, mânia i se îndreptă asupra lui. Da! nu s-ar fi întâmplat lucrul acesta dacă n-ar fi fost el la mijloc. Ea se duse dar drept spre el, ca să-și verse veninul asupra lui.
- Madamo! strigă Chiva înțepată, să nu te pună păcatul să-mi atingi copilul, că păți o rușine pe care nu o s-o uiți toată viața. N-ai altă treabă decât să-ți păzești băiatul, și dacă nu 1-ai păzit, de vină nu e copilul meu, pe care eu n-am vreme să-l păzesc, fiindcă trebuie să fac altă treabă.
Madam se astâmpără.
E incalculabilă firea femeiască.
Aceeași madamă, care șezuse liniștită la cartea ei, apoi se ridicase parcă era să le facă toate valvârtej în calea ei, acum râmase o clipă turburată, apoi începu să plângă.
- Ah! Gogule, ce mi-ai făcut?! strigă ea deznădăjduită.
Asta-l muie pe Gogu.
Fără ca să mai stea câtuși de puțin pe gânduri, el urcă scările, căit, blajin, supus, cel mai binecrescut copil.
Madama se duse după el, ca să-l dezbrace și să-l premenească, fiindcă era ud, cum se zice, până la măduva oaselor și tremura de frig.
Dezbrăcându-l, madama tremura și ea, nu însă de frig, ci de frică.
Ah! ce o să fie după ce se întoarce cocoana? ce o să fie dacă se îmbolnăvește copilul?!
- Cum te simți? îl întrebă ea îngrijorată.
- Mi-e frig, răspunse el.
- Tare frig?
- Tare frig, zise el, clănțănind din dinți.
- Vrei să te culci? întrebă ea.
- Da! zise el.
Era lucru grozav.
Ea îi așternu patul și îl culcă.
- Bine, - îi zise apoi - nu ți-am spus să nu te joci cu Gogușor?
- Nu, - răspunse el - niciodată.
- Cum? urmă ea. N-am zis eu că e băiat rău și cu creștere proastă, la care nu trebuie să te uiți?
- Ba da, - grăi Gogu - mi-ai zis.
- Știai dar că eu m-aș supăra dacă te-aș vedea jucându-te cu el.
- Știam.
- Atunci de ce te-ai jucat?
- M-am jucat, grăi băiatul strâmtorat.
- E bine! - zise dânsa - eu te iert și n-am să-i spun mamei că te-ai jucat cu Gogușor și că ai bălăcit sub streașină. S-ar supăra prea tare, te-ar pedepsi și nu i-ar mai da voie spălătoresei să-l aducă pe Gogușor cu dânsa. Am să-i spun că ne-a prins ploaia în grădină și fugind noi spre casă, tu ai căzut.
- Dar nu am căzut, grăi Gogu.
- Fără îndoială că n-ai căzut, întâmpină madama; trebuie însă să-i dăm mamei o explicațiune, cum de ți-ai udat hainele și cum ai răcit.
Ea îl acoperi bine cu plapoma, ca să se încălzească.
Era lucru lămurit. Prea s-ar fi supărat cocoana dac-ar fi aflat adevărul. Și Marița era de părerea aceasta.
Apoi Chiva, sărmana, ar fi fost dată fără de milă afară din curte dacă cocoana ar fi aflat că băiatul ei este adevăratul vinovat.
Jean, care era de felul lui țigan și astfel iubea copiii, stăruia cu tot dinadinsul să nu i se spună cocoanei nimic. A fost și el băiat, a bălăcit prin ploaie și n-a pierit: alerga, așa ud, până ce se încălzea și toate erau bine. El ținea deci ca Gogu să nu stea în pat, ci să se îmbrace și să alerge, iar hainele cele ude să fie puse la mașină, ca să se usuce, până ce se întoarce cocoana.
Aceasta ar fi fost cea mai bună idee, dar madama se temea și nici Gogu nu mai voia să iasă de sub plapomă, unde, istovit cum era, se simțea foarte bine.
Apoi, scuturat o dată bine de frig, el a dat în ferbințeli.
Acum era rău.
Madama ar fi voit să trimită după medic, dar nu îndrăznea. Ar fi trimis pe careva s-o vestească pe cocoana Alina că băiatul e cam indispus, dar nu știa unde se află. Stetea ca pe spini; umbla neastâmpărată prin casă; ba îi venea câteodată să-și adune lucrurile și să plece fără de veste. E grozav lucru să stai la un stăpân care e dus toată ziua și nu are nici o purtare de grijă pentru cele ce se petrec la casa lui!
Gogu, în cele din urmă, adormise.
Somnul acesta, la timp atât de neobicinuit, nu era a bine.
În zadar! copilul era plăpând și nu putea să suporte o atât de grea zguduitură.
Ea se îmbărbătă în cele din urmă și-l trimise pe rândaș să cheme medicul casei.
Abia plecase rândașul, când curtea răsuna de durduitura trăsurii.
Cocoana Alina se întorcea singură, deoarece coconu Costică se dusese la o întrunire, de unde n-avea să se întoarcă decât pe la șapte.
Poate orișicine să-și închipuiască starea cocoanei Alina.
Gogu al ei bolnav?! Atât copil avea și dânsa. Ea știa câtă bătaie de cap și câtă cheltuială a avut ca să-l scoată băiat de șapte ani; ea știa prin ce chinuri îngrozitoare a trecut când 1-a născut. Ar fi luat otravă dacă ar fi trebuit să mai treacă o dată prin asemenea chinuri și să mai aibă atâta bătaie de cap. Iar Gogu al ei era bolnav, greu bolnav. Era deci lucru firesc dacă-i făcea madamei cele mai grele mustrări: ar fi trebuit să stea în chioșc până ce nu se oprește ploaia; ar fi trebuit, dac-a plecat o dată, să fie cu băgare de seamă, ca să nu cadă copilul.
De ce adecă îi dădea casă caldă, pat moale, hrană bună și plată mare pe deasupra dacă nu putea nici măcar să fie sigură că n-are băiatul să-i cadă în baltă?!
Madama începu iar să plângă, dar atât de amarnic, încât Gogu se deșteptă.
- Dar nu am căzut, mamă, deloc nu am căzut, grăi băiatul, care ținea ca lumea să nu-l socotească motolog, cum îi zicea Gogușor, și ca mama lui să n-o învinovățească pe nedrept pe madama.
- Cum n-ai căzut? întrebă cocoana Alina mirată, în vreme ce madama se răci în tot trupul.
- Am bălăcit - se lăudă el - cu Gogușor sub streșină și am dat cu bâta în baltă.
Cocoana Alina se lăsă pe jumătate leșinată, pe jumătate moartă în jeț.
Lucru nemaipomenit, de necrezut, înspăimântător: băiatul ei a bălăcit cu băiatul spălătoresei sub streașină și toți au mințit-o; n-avea în casa ei pe nimeni care să-i păzească băiatul și să-i spună adevărul.
Nu! cu asemenea slugi ea nu mai putea să trăiască; asemenea oameni nu mai putea să sufere în casa ei; ea chemă pe Jean și-l trimise la club, ca să cheme pe boierul.
Dar paharul amărăciunilor nu era încă plin.
Jean nu plecase bine, când sosi medicul, d. dr. Furcă, un fel de maniac, care râse din toată inima când află cele petrecute, și în loc de a-l mustra pe băiat, îi zise un: „Bravo, voinice! »
El îi pipăi pulsul, i se uită în gât, îl puse să-și scoată limba, apoi constată că n-are cocoana Alina de ce să se neliniștească.
- Doctore, dar a tremurat! grăi cocoana, stinsă.
- A tremurat - răspunse medicul - fiindcă îi era frig, iar acum s-a încălzit și nu mai tremură.
- Dar are ferbințeli!
- Cu atât mai bine, zise medicul. Asta dovedește că s-a produs reacțiunea firească. Nu cumva ai voi să tremure înainte?!
- Dar a adormit?!
- Parcă d-ta nu adormi când ești obosită?! zise iar medicul. Lăsați băiatul în pace, că n-are nimic.
Nu are nimic?!
Cocoana Alina se simțea atinsă în ceea ce îi era mai sfânt.
Băiatul ei a stat sub streașină, a bălăcit, s-a udat leoarcă și n-are nimic!
La un lucru ținea în lumea aceasta: ca nimeni să nu simță, nici mai ales să-i aducă aminte că e fată de brutar.
- Doctore, - zise ea mâhnită - uiți că Gogu nu e copil de țigan: băiatul e plăpând, gingaș, de o constituțiune delicată.
D-l Furcă își trase seamă.
„Nu are - își zise el - copilul nimic, dar sufere muma lui de o boală sufletească și prea s-ar simți nenorocită dacă el nu ar fi bolnav. ”
Trebuia să constate o boală și să-i prescrie ceva, fie chiar și numai o limonadă.
Pipăi dar din nou pulsul băiatului. Acesta ținea însă să nu fie bolnav și se uita în ochii lui cu o înduioșare care îl muie pe d-l Furcă.
- Nu are nimic! grăi d-l Furcă îndărătnicit. Îl gingășiți d-voastre ca să pară delicat, și-i faceți mult rău. Lăsați băiatul în pace! Nu-i așa, Gogule? Tu ești băiat vânjos, român verde, oltean cu falcă tare!
Cocoana Alina începu să tremure ca varga. Nu! Prea era mult! asta trecea peste puterile ei!
- Cum crezi d-ta… zise ea, hotărâtă de a chema alt medic, mai puțin insolent.
După ce d-rul Furcă plecă, ea se lăsă istovită pe canapea. Grozav se simțea de nenorocită. Ar fi voit să poată leșina!
Cum adecă?! Ea îi plătea pe toți, și nu era între dânșii nimeni care n-o minte, nimeni care ține seamă de slăbiciunile ei.
Din norocire se întoarse și boierul, care ținea mult la soția sa și plecase într-o răsuflare de la club.
- Să-i dai afară pe toți! zise el hotărât.
Nu-i vorba, era el de părerea medicului și s-ar fi bucurat dacă Gogu ar fi fost mai puțin gingășit, dar ținea la soția lui, care îi adusese zestre mare și-l lăsa să facă ce vrea, și nu avea răgaz să se mai preocupe și de cele ce se petreceau în casa lui. Apoi creșterea copilului nu-l privea, la urma urmelor, pe el.
- Îi dai afară - repetă el - și ai scăpat de lichele.
- Dar ce să fac fără slugi? întâmpină ea.
- Îți cauți altele! răspunse el. Slugi câte vrei!
Da! E ușor s-o zici, dar greu s-o faci.
Trebuie să ai o oarecare energie pentru ca să te lipsești așa, odată, de slugile care-ți cunosc rostul casei. Nici c-avea cocoana Alina timp ca să alerge după slugi; iar boierul avea tocmai acum foarte importante discuțiuni la club și nu putea, când țara-l chema, să se preocupe de micile mizerii ale casei sale.
Rămas-au cu toții, și madama, și Jean, și Marița, tot mari și tari ca mai-nainte; singură Chiva a fost dată, dimpreună cu rău-crescutul ei băiat, afară din curte, iar aceasta pentru ca madama să-și poată citi capitolele mai în tignâ.
Au trecut ani și iar ani de zile la mijloc: Gogu, păzit ca lumina ochilor și ferit de societatea rea, s-a făcut tânăr voinic și distins.
După ce și-a luat la vârsta de șasesprezece ani bacalaureatul, s-a înscris la Facultatea de Drept, și la vârsta de douăzeci de ani era om făcut. Nu-i mai rămânea decât să-și facă cele șase luni de armată, pentru ca să se ducă apoi la Paris și să-și completeze studiile.
Cocoana Alina era acum mai puțin tânără, dar tot frumoasă, tot plină de grații și mândră de băiatul ei, atât de mândră și de mulțumită, încât nu s-ar mai fi înspăimântat de gândul că el ar putea să aibă și frate. Era însă parcă prea târziu.
Gogu a intrat, se înțelege, la roșiori, și a potrivit lucrurile așa, ca manevrele de toamnă să intre și ele în cele șase luni, pentru ca îndată după manevre să și poată pleca din țară.
Ah! ce frumos e la manevre! Oameni tineri, voie bună, chefuri, aventuri. Păcat numai că e și multă alergătură și că manevre fără de ploi nu sunt cu putință.
Într-una din zile ochii lui Gogu se opresc asupra unuia dintre soldații de la bateria nr. 8. Îi e parcă 1-a mai văzut, parcă-l cunoștea, parcă îi este vechi, bun, foarte iubit prieten.
- Gogușor! strigă el, cuprins de un fel de fiori. Nu ești tu Gogușor al Chivei?
Gogușor se uită lung la el, îl recunoaște și uniforma militară acopere deosebirile de stare; în alte împregiurări Gogușor s-ar fi dat trei pași înapoi; aici în tabără, însă, ei ajunseră iar de același rang cum fuseseră când erau copii amândoi.
Ah! ce frumoasă viață la manevre!
Ploile însă, ploile nu mai conteneau, serviciul era greu, și Gogu pierduse deprinderea de a bălăci sub streașină și era obicinuit să se culce regulat și să se odihnească în culcuș moale și cald.
După manevre, Chiva spăla harnică înainte, ca să mai poată trimite câte ceva lui Gogușor, iar cocoana Alina umbla îmbrăcată în doliu.
Ah! ce bine o prindea negrul.
Putea să-l poarte toată viața ei.
