GEORGE COȘBUC - POEZII

SUS  INIMA

Avem o mândră țară -

Prin timpi de jale-amară

Strămoșii se luptară

S-o scape de stăpâni.

Azi singuri noi, românii

Suntem în ea stăpânii,

Sus inima, români !

O lege-avem străbună -

Prin veacuri de furtună

Ea n-a putut s-apună

Strivită de păgâni.

Ne-a fost Cel Sfânt tărie

Și-n veci o să ne fie:

Sus inima, români !

În țara românească

De-a pururi să trăiască

Credința strămoșească

Și graiul din bătrâni.

Spre Domnul țării gândul

De-a pururi noi avându-l,

Sus inima, români !

DECEBAL CĂTRE POPOR

Viața asta-i bun pierdut

Când n-o trăiești cum ai fi vrut;

Și-acum ar vrea un neam călău

S-arunce jug în gâtul tău;

E rău destul că ne-am născut,

Mai vrem și-al doilea rău ?

Din zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori !

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moș gârbovit;

Dar nu-i totuna leu să mori

Ori câne-nlănțuit.

Cei ce se luptă murmurând,

De s-ar lupta și-n primul rând,

Ei tot atât de buni ne par

Ca orișicare laș fugar !

Murmurul, azi și orișicând,

E plânset în zadar !

Iar a tăcea și lașii știu !

Toți morții tac ! Dar cine-i viu

Să râdă ! Bunii râd și cad !

Să râdem, dar, viteaz răsad,

Să fie-un hohotit și-un chiu

Din ceruri până-n iad !

De-ar curge sângele pârău,

Nebiruit e brațul tău

Când morții-n față nu tresari !

Și însuți ție-un zeu îți pari

Când râzi de ce se tem mai rău

Dușmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani ! Și ce mai sunt ?

Nu ei, ci de-ar veni Cel Sfânt,

Zamolxe, c-un întreg popor

De zei, i-am întreba: ce vor ?

Și nu le-am da nici lor pământ

Căci ei au cerul lor !

Și-acum, bărbați, un fier și-un scut !

E rău destul că ne-am născut:

Dar cui i-e frică de război

E liber de-a pleca napoi,

Iar cine-i vânzător vândut

Să iasă dintre noi !

Eu nu mai am nimic de spus !

Voi brațele jurând le-ați pus

Pe scut ! Putere este-n voi

Și-n zei ! Dar vă gândiți, eroi,

Că zeii sunt departe, sus,

Dușmanii lângă noi !

FRAGMENT

În vale văd căscioara cu streașină de brad;

Aud, târziu prin noapte, pâraiele ce cad

Cu vuiet de pe dealuri; și-ntinsele păduri

În cor își cântă doina, cu zeci de mii de guri.

Acum un trăsnet frânge cu hohot repetat

Un brad din fața casei.

De vuiet deșteptat

Tresar și-n chinul spaimei fiorii mă cuprind

Că nu te văd prin casă.Dar iată, vii zâmbind,

Și caldă-ți simt suflarea pe-obrazul rece-al meu:

-”De ce să-ți fie frică ? E sfântul Dumnezeu

Din cer, și-acum vorbește cu brazii pe pământ !

A lui e și furtuna, și-ai lui, iubite sunt

Și brazii. Și nu face El rău la ce-i al Lui...”

Te pleci și mă dezmierzi;

De drag, o dragă mamă, mă afli și mă pierzi

Din ochi; îmi iei o mână și-n mâna ta o strângi

Și-mi faci cu dânsa cruce pe piept, și parcă plângi.

Iar azi tu plângi într-una...Ori poate-așa cred eu

Căci azi tu-mi ești departe, și tu și Dumnezeu !

NOI VREM PĂMÂNT

Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; -
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ - şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

UNUL CA O SUTĂ

Uite, de-ar fi lege-n țară

Să popim pe toți aceia

Cari fac vinului ocară

Și zoresc, că-i om nebun

Cine crede-n hori și-n fete -

Eu pe cinstea mea vă spun:

De m-ați bate-n toată ziua,

Nici de dascăl n-aș fi bun !

Însă, de-ar ieși vreo lege

Că nevestele de-acuma,

Nu bărbații, vor alege

Pe primar, și că-i iertat

Să se caute vrednicia

Numai după sărutat;

De v-ați pune-n cap cu toții,

Eu aș fi primar în sat !

LUPTA VIEȚII

Copiii nu-nțeleg ce vor:

A plânge-i cuminția lor.

Dar lucrul cel mai laș din lume

E un bărbat tânguitor.

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul

În ochii unui luptător.

O luptă-i viața; deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui ? Ești un nemernic

Când n-ai un țel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi ! De n-ai pe nimeni,

Te lupți pe seama tuturor.

E tragedie-nălțătoare,

Când, biruiți, oștenii mor.

Dar sunt eroi de epopee

Când brațul li-e biruitor.

Comediant e cel ce plânge,

Și-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârșitul luptei,

Să stai luptând, căci ești dator.

Trăiesc acei ce vreau să lupte;

Iar cei fricoși se plâng și mor.

De-i vezi murind, să-i lași să moară,

Căci moartea e menirea lor.

EX OSSIBUS ULTOR !

A fost un tânăr împărat -

De la mișei a smuls averea

Și-a smuls de la tirani puterea

Și mulți nebuni a spânzurat.

Dar patru inși vorbind în șoapte

L-au dus în giulgiuri învelit

Și-n codru cel mai tăinuit

L-au îngropat târziu în noapte.

Cei tari au zis:”A fost mișel !

Ne-a prigonit prea multă vreme.”

Iar popii fulgerau blesteme

În cei ce mai vorbeau de el:

Nici voie să-și cernească portul

Nici drept să-l plângă n-au avut,

Și niciodată n-au știut

În ce pământ le doarme mortul.

Și nu vor ști ! Căci groapa lui

În blestemat pământ se-ascunde.

Nici soarele-acolo nu pătrunde.

Nici plângerile nimănui.

Jurat-a iadul să-ngrădească

Cu nopți de veci acest mormânt:

Iar brazii tac, căci nici un vânt

Nu-i clatină ca să vorbească.

Dar noaptea-n zare, uneori,

Când e furtună-n depărtare,

La margini de-orizont răsare

Un fulger alb, târziu spre zori,

Și-ntr-una spre pădure arată

Și scapără spre ea mereu;

E, parc-arată Dumnezeu

Spre groapa cea de veci uitată.

Iar într-o noapte va lovi !

Și spintecată de lumină

Fugi-va noaptea cea haină,

Și brazii-n flăcări or vorbi:

Și-atunci, cu fulgerul tovarăș,

Ieși-va mortul împărat,

Și-n iadul lor, de-unde-au plecat,

S-or prăbuși tiranii iarăș.

POET ȘI CRITIC

- ”Ce știu nu vreau să țin secret -

Te rog să lași în pace muza,

Căci tu ești cel mai prost poet

În Siracuza.

Troheii șchiopi și iambii duri;

Și nici nu știi măcar să-i furi !”

Dar n-a sfârșit, căci Dionis,

Ca un al doilea Ajax mitic,

A râs de furie și-a-nchis

În turn pe critic.

P-un biet Omer îl poți nega;

Dar când e prinț, e altceva.

Orice poet ca rege-i prost;

Dar ca poet e orice rege

Un geniu cum puțini au fost !

Deci se-nțelege:

De ce murind fu Nero trist,

Nu ca-mpărat, ci ca artist.

Și bietul critic, otrăvit

De-ale slujbașilor insulte,

Trei părți din zi era silit

Mereu s-asculte

Toți iambii despre cari a zis

Că-s cei mai proști din câți s-au scris.

Din zori de zi un sclav îi sta

La cap, citind până-ndeseară;

Așa și ieri, și azi așa

Și mâine iară.

Și tot tavanul era scris

Cu versuri d-a lui Dionis.

Dar după ce-a trecut un an,

Slujbașul vine și-l vestește

Că-l iartă nobilul tiran,

Și că-l poftește

Să meargă la palat curând.

Poetul l-a primit râzând.

- ”Am versuri iar ! Un nou volum.

Și laude-mi spun toți Zoilii.

Să vezi ! Eu cred că fac acum

Mai buni dactilii.

N-am nici un vers pocit și rău,

Și-aș vrea s-aud cuvântul tău !”

Și de pe sul cu mult avânt

Ies odele, încet cu-ncetul.

Olimpic și cu glasul sfânt

Citea poetul.

Curtenii transportați răspund:

-”Ce-artistic, ah ! Și ce profund !”

- ” Și tu, ce zici ? M-am îndreptat ?”

Polixen, tremurându-i pașii,

Spre ușă pleacă, resignat,

Privind slujbașii:

-”E cheia temniții la voi ?

Haid', duceți-mă înapoi !”

NU TE-AI PRICEPUT

Nu te-ai priceput !

Singur tu nu mi-ai plăcut,

Că eu tot fugeam de tine ?

O, nu-i drept, nu-i drept Sorine !

Ți-am fost dragă, știu eu bine,

Dar, să-mi spui, tu te-ai temut.

Și eu toate le-am făcut,

Ca să poți să-mi spui odată.

Să mă-ntrebi:”Mă vrei tu, fată ?”

Și plângeam de supărată.

Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput !

Zici că-s mândră și n-am vrut

Ca s-ascult vorbele tale ?

Dar de unde știi ? În cale

Ți-am umblat și-n deal și-n vale,

Și-orișiunde te-am știut.

Zile lungi mi le-am pierdut,

Să mă-mprietenesc cu tine:

Tu-mi umblai sfios , Sorine,

Și plângea durerea-n mine

Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput !

Am fost rea și n-aș fi vrut

Să te las, ca altă fată,

Să mă strângi tu sărutată ?

Dar m-ai întrebat vreodată ?

Mă-nvingea să te sărut

Eu pe tine ! Pe-ntrecut

Chip cătam cu viclenie

Să te fac să-ntrebi, și mie

Mi-a fost luni întregi mânie

Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput !

Zici că de m-ai fi cerut

Mamei tale noră-n casă,

N-aș fi vrut să merg ? E, lasă !

Că de-o fată cui-i pasă,

Nu se ia după părut !

De-ntrebai, ai fi văzut !

Tu să fi-nceput iubitul,

Că-i făceam eu isprăvitul -

Tu cu pâinea și cuțitul

Mori flămând, nepriceput !

REA DE PLATĂ

Ea vine de la moară;

Și jos în ulicioară

Punându-și sacul, iacă

Nu-l poate ridica.

-”Ți-l duc eu!”-”Cum?” - ”Pe plată!”

Iar ea, cuminte fată,

Se și-nvoiește-ndată.

De ce-ar și zice ba ?

Eu plec cu sacu-n spate

La calea jumătate

Cer plata, trei săruturi.

Dar uite, felul ei:

Stă-n drum și să socoate,

Și-mi spune câte toate,

Că-s scump, că ea nu poate,

Că prea sunt multe trei !

Cu două să-nvoiește,

Iar unul mi-l plătește,

Cu altul să-mi rămâie

Datoare pe-nserat.

Dar n-am să-l văd cât  veacul !

Și iată-mă, săracul,

Să-i duc o poște sacul

P-un singur sărutat !

SUBȚIRICA DIN VECINI

Ea mergea căpșuni s-adune.

Fragi s-adune -

Eu ședeam pe prag la noi.

Ea, ca șarpele prin foi,

Vine-ncet, pe ochi îmi pune

Mâinile ei mici și moi,

În ureche-o vorbă-mi spune,

Râde lung și fuge-apoi.

Pieptul plin cu mâna-l șine

Strâns îl ține,

Că-i piept tânăr și mereu

Ar sălta, și-n salt e greu.

Stă pe loc și-i pare bine,

Bate-n palme: -”Te știu eu:

Nu mai viu ! De viu la tine,

Mă săruți și nu mai vreu !”

Eu o chem și-i spui de toate,

Multe toate,

Multe bune și-n zadar.

-”Nu-mi  faci capul călindar !

Nu te cred și nu se poate !”

Eu mă-ntorc: - ”Ei du-te dar !”

Capul mi-l proptesc pe coate,

Stau pe prag, pe gânduri iar.

Stând așa, un braț ridică,

Blând ridică,

Părul meu, pe frunte dat.

Când mă-nalț rămân mirat.

-”Te-ai întors ?” Și, supțirică,

Ea pe piept mi s-a lăsat

Și zâmbea c-un fel de frică:

-”Răule, te-ai supărat ?”

NUMAI UNA

Pe umeri pletele-i curg râu -

Mlădie, ca un spic de grâu,

Cu șorțul negru prins în brâu,

O pierd din ochi de dragă.

Și când o văd, îngălbenesc,

Și când n-o văd, mă-mbolnăvesc,

Iar când merg alții de-o pețesc,

Vin popi de mă dezleagă.

La vorbă-n drum, trei ceasuri trec -

Ea pleacă, eu mă fac că plec,

Dar stau acolo și-o petrec

Cu ochii cât e zarea.

Așa cum e săracă ea,

Aș vrea s-o știu nevasta mea,

Dar oameni răi din lume rea

Îmi tot închid cărarea.

Și câte vorbe-mi aud eu !

Toți frații mă vorbesc de rău,

Și tata-i supărat mereu,

Iar mama, la icoane,

Mătănii bate, ține post;

Mă blăstemă:”De n-ai fi fost!

Ești un netot ! Ți-e capul prost

Și-ți faci de cap, Ioane !”

Îmi fac de cap ? Dar las' să-mi fac !

Cu traiul eu am să mă-mpac

Și eu am să trăiesc sărac,

Muncind bătut de rele !

La frați eu nu cer ajutor,

Că n-am ajuns la mila lor -

Și fac ce vreau ! Și n-am să mor

De grija sorții mele !

Mă-ngroapă frații mei de viu !

Legat de dânsa, eu să știu

Că am urâtei drag să-i fiu ?

Să pot ce nu se poate ?

Dar cu pământul ce să faci ?

Și ce folos de boi și vaci ?

Nevasta dacă nu ți-o placi

Le dai în trăsnet toate !

Ori este om de sila cui

Să-mi placă tot ce-i place lui !

Așa om nici vlădică nu-i

Și nu-i nici împăratul !

Să-mi cânte lumea câte vrea,

Mi-e dragă una și-i a mea:

Decât să mă dezbar de ea,

Mai bine-aprind tot satul !

GAZEL

Picurii cu strop de strop

Fac al mărilor potop -

Zilnic câte-un spic adună

Și-n curând tu ai un snop.

Mergi încet și las' s-alege

Alții cât or vrea-n galop.

Fii stejar, să crești în laturi,

Nu înalt, și slab, un plop.

Nu uita trăind de corbul

Și de vulpea lui Esop.

Dacă ești cinstit, n-ai teamă

De dușman, de-ar fi ciclop.

Fă cât poți, și las' să râdă

Cei ce sar viața-n hop.

Iar de n-are scop în viața,

Fă să aibă clipa scop.

BALADA

Sunt eu de vină, mamă,

Sunt eu de vin-acum ?

El m-a-tâlnit odată

În zori de zi pe drum;

Glumind m-a strâns de mână,

Și ce-i dacă m-a strâns ?

Sunt eu copilă mică

Să-mi fac din glumă plâns ?

Era să-l las, măicuță,

Cu gluma și să tac,

Fără să țip obraznic,

Ori ce era să fac ?

Și tot pe mine, biata,

Și vină și ponos !

Eram chemați la nuntă

Și n-aveam brâu frumos,

Că n-ai voit să-mi cumperi,

Dar el mi-a cumpărat.

Și ce-i un brâu ? Și-n urmă

Eu nici nu l-am rugat.

Era să merg la nuntă

Ca cei de neam sărac,

Să fiu de râs la lume ?

Ori ce era să fac ?

De ce-mi arunci tu vina,

Tot vină cu păcat ?

El m-a oprit în cale

Pe lunci și m-a-ntrebat

Pe unde-i bietul tata ?

Și-i vesel, sănătos ?

Și m-a-ntrebat de tine,

Așa de prietenos.

De bine când mă-ntreabă,

Eu cum era să tac ?

Să-l las în drum cu vorba,

Ori ce era să fac ?

Și-acum întreagă vina

Pe mine tu o pui !

El m-a-ntâlnit pe punte,

Și știi tu felul lui:

M-a strâns de peste brațe

Să nu le pot mișca,

Și nu-mi lăsa răsuflet,

Așa mă săruta.

Te zbați dar tu ești slabă,

Și puntea toată sloi:

Cădea, ferește, Doamne,

Sub gheață amândoi !

Și-acum, tot eu, sărmana,

Cu vina m-am ales !

Că nu-ți venise vaca

Și-n cale-i m-ai trimes.

El, iată-mi-l că vine

Să-mi fie soț în crâng;

Era-ntuneric beznă,

Și nu vedea că plâng.

Și-apoi...să-mi spui pe suflet:

Era să las pe plac

La lupi în codri vaca,

Ori ce era să fac ?

TRICOLORUL

Albastru, române, ți-e steagul,

Dar știi tu de ce ? Să te-nvăț.

Albastru-nsemnează ciocoii,

Și tot ce-ți aduni tu cu boii

Din mila căldurii și-a ploii

Al lor e, și-acum și de-a pururi,

Și-al tău, cerșetorule, - un băț.

Dar rabdă, c-o fac din iubire:

Să tem că te duce-n perire

Belșugul prin trai cu răsfăț.

Și galben, române, ți-e steagul,

Iar galbenul spune de voi,

De cei de la pluguri, țăranii,

Voi galbeni de foame sărmanii,

De boale purtate cu anii -

La scară, și dracul vă ducă !

Stăpânii au scumpe nevoi;

Va banque și dineuri și mătăsuri,

Și toată nădejde-ai la voi !

Și roșu, române, ți-e steagul.

Și-un geniu e tâlcul, s-o știi.

Al neamului geniu, vezi bine:

E roșu de-o tristă rușine,

Că vremea-ndreptării nu vine,

Că tot mai cu multe mânii

Ne-ajunge voitul dezastru;

Abisu-ntre galben și-albastru -

Satano, de unde ne vii ?

Peder Mork Monsted  (1859 - 1941) este autorul acestor picturi minunate.