MOTTO: Oprește trecerea. Știu că unde nu e moarte
nu e nici iubire, - și totuși te rog: oprește,
Doamne, ceasornicul cu care ne măsori
destrămarea.
ÎN MAREA TRECERE
Soarele-n zenit ține cântarul zilei.
Cerul se dăruiește apelor de jos.
Cu ochi cuminți dobitoace în trecere
Își privesc fără de spaimă umbra în albii
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste.
Nimic nu vrea să fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.
Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aștept veștile,
numai peșteri răsună,
pâraie se cer în adânc.
Sânge fără răspuns,
o, de-ar fi liniște, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.
Tot mai departe șovăi pe drum, -
și ca un ucigaș ce-astupă cu năframa
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.
PSALM
O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă
Dumnezeule, dar ce era să fac ?
Când eram copil mă jucam cu tine
și-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
și fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în țărână, în foc, în văzduh și pe ape.
Între răsăritul de soare și apusul de soare
sunt numai tină și rană
În cer te-ai închis ca-ntr-un coșciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viața,
mi-ai vorbi. De-acolo unde ești,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.
În spinii de-aici arată-te Doamne,
să știu ce-aștepți de la mine.
Să prind din văzduh sulița veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească
subt aripi ?
Ori nu dorești nimic ?
Ești muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a )
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.
Iată stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeți.
Iată e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac ?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o lași în drum.
UN OM S-APLEACĂ
PESTE
MARGINE
M-aplec peste margine:
nu știu - e-a mării
ori a bietului gând ?
Sufletul îmi cade în adânc
alunecând ca un inel
dintr-un deget slăbit de boală,
Vino sfârșit, așterne cenușă pe lucruri.
Nici o cărare nu mai e lungă
nici o chemare nu mă alungă.
Vino sfârșit.
Pe coate încă o dată
mă mai ridic o șchioapă de la pământ
și ascult.
Apă bate-ntr-un țărm.
Altceva nimic, nimic.
nimic.
SUFLETUL SATULUI
Copilo, pune-ți mâinile pe genunchii mei.
Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
și inima-ți zvâcnește mai rar,
ca și cum nu ți-ar bate în piept
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
și dacă ți-ai sângerat picioarele
te așezi pe un podmol de lut.
Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streșini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.
SCRISOARE
Nu ți-aș scrie poate nici acum acest rând,
dar cocoși au cântat de trei ori în noapte -
și-a trebuit să strig:
Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat ?
Sunt mai bătrân decât tine, mamă,
ci tot așa cum mă știi:
adus puțin din umeri
și aplecat peste întrebările lumii.
Nu știu nici azi de ce m-ai trimis în lumină
Numai ca să umblu printre lucruri
și să le fac dreptate spunându-le
care-i mai adevărat și care-i mai frumos ?
Mâna mi se oprește: e prea puțin
Glasul se stinge: e prea puțin.
De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,
de ce m-ai trimis ?
Trupul meu cade la picioarele tale
greu ca o pasăre moartă.
CUVÂNTUL DIN URMĂ
Arendaș al stelelor,
străvechile zodii
mi le-am pierdut.
Viața cu sânge și cu povești
din mâini mi-a scăpat.
Cine mă-ndrumă pe apă ?
Cine mă trece prin foc ?
De paseri cine mă apără ?
Drumuri m-au alungat.
De nicăieri pământul
nu m-a chemat.
Sunt blestemat !
Cu cânele și cu săgețile ce mi-au răma
mă-ngrop,
la rădăcinile tale mă-ngrop,
Dumnezeule, pom blestemat.
EPILOG
Îngenunchez în vânt. Mâne oasele
au să-mi cadă de pe cruce.
Înapoi nici un drum nu mai duce.
Îngenunchiez în vânt:
lângă steaua cea mai tristă.
BOALĂ
Intrat-a o boală în lume,
fără obraz, fără nume.
Făptură e ? Sau numai vânt e ?
N-are nimenea grai s-o descânte.
Bolnav e omul, bolnavă piatra,
se stinge pomul, se sfarmă vatra.
Negrul argint, lutul jalnic și grav
sunt aur scăzut și bolnav.
Piezișe cad lacrimi din veac.
Invoc cu semne uitare și leac.
CÂNTĂREȚI BOLNAVI
Purtăm fără lacrimi
o boală în strune
și mergem de-a pururi
spre soare apune.
Ni-e sufletul spadă
de foc stinsă-n teacă.
Ah iarăși și iarăși
cuvintele seacă.
Vânt veșnic răsună
prin cetini de zadă
Purces-am în lume
pe punți de baladă.
LUMINA DE IERI
Caut, nu știu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus.Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălțărilor altădată !
Caut, nu știu ce caut. Caut
aurore, ce-au fost, țâșnitoare, aprinse
fântâni - azi cu ape legate și-nvinse.
Caut, nu știu ce caut. Caut.
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.
Caut, nu știu ce caut. Subt stelele de ieri
subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.
MUNTE VRĂJIT
Intru în munte. O poartă de piatră
încet s-a-nchis. Gând, vis și punte mă saltă.
Ce vinete lacuri ! Ce vreme înaltă !
Din ferigă vulpea de aur mă latră.
Jivine mai sfinte-mi ling mânile: stranii,
vrăjite, cu ochii întorși se strecoară.
Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară
albinele morții, și anii. Și anii.
VRAJĂ ȘI BLESTEM
Pe creasta nopții moara seacă
macină lumină-n gol.
Lopeți se-nalță și s-apleacă.
Războiul după ușă pus
țese singur - vezi suveica ?
Fă o cruce spre apus !
Fântânile la uliți rele
găleți coboară și ridică
'n cerul jefuit de stele.
Cuiburi în copaci s-aprind
ca de-o mână. Ard cu flăcări.
Auzi ouăle pocnind.
Duhul răului tot vine
'n sat nelocuit să pască
iarba morților de bine.
În satul vechi de lângă lună
uși se-nchid, uși se deschid.
Umbra mea cade pe zid.
CEREASCĂ ATINGERE
Ce arătare ! Ah ce lumină !
Stea alb-a căzut în grădină,
necăutată, neașteptată: noroc,
săgeatî, floare și foc.
În iarbă înaltă, în mare mătasă
căzu din a veacului casă.
S-antors ah în lume o stea.
Mi-s mâinile arse de ea.
LA CUMPĂNA APELOR
Tu ești în vară, eu sunt în vară. În vară pornită
către sfârșit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor.
Cu gând jucăuș - mângâi părul pământului.
Ne-aplecăm peste stânci, subt albastrul neîmplinit.
Privește în jos ! Privește-ndelung, dar să nu vorbim.
S-ar putea întâmpla să ne tremure glasul.
Din poarta-nălțimei și până-n vale
îmbătrânește, ah cât de repede, apa. Și ceasul.
E mult înapoi ? Atât e și de-acum înainte
cu toate că mult mai puțin o să pară.
Ne-ascundem - stins arzând - după năluca de vară.
Ne-nchidem inima după nespuse cuvinte.
Poteca de-acum coboară ca fumul
din jertfa ce nu s-a primit.De-aici luăm iarăși drumul
spre țărna și valea, trădate-nmiit
pentru un cer chemător și necucerit.
STĂ ÎN CODRU FĂRĂ SLAVĂ
Stă în codru fără slavă
mare pasăre bolnavă.
Naltă stă sub cerul mic
Și n-o vindecă nimic.
numai rouă dac-ar bea
cu cenușă, scrum de stea.
Se tot uită-n sus bolnavă
la cea stea peste dumbravă.
DIN ADÂNC
Mamă - nimicul - marele ! Spaima de marele
îmi cutremură noapte de noapte grădina.
Mamă, tu ai fost odat' mormântul meu.
De ce îmi e așa de teamă - mamă -
să părăsesc iar lumina ?
ȚARĂ
Pe dealuri se-nalță solare
podgorii albastre și sonde.
Râuri spre alte seminții
duc slava bucatelor blonde.
Țara și-a-mpins hotarele
toate până la cer.
Pajuri rotesc - minutare în veșnicul ceas -
peste câmp și oier.
Fluturând în veșminte
de culoarea șofranului,
ard fetele verii ca steaguri
în vânt și-n râsetul anului.
LA CURȚILE DORULUI
Prin vegherile noastre - site de in -
vremea se cerne, și-o pulbere albă
pe tâmple s-așează. Aurorele încă
se mai aprind, și-așteptăm. Așteptăm
o singură oră să ne-mpărtășim
din verde imperiu, din raiul sorin.
Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide
lungi zile pierduți și străini.
Oaspeți suntem în tinda noii lumini
la curțile dorului. Cu cerul vecini.
Așteptăm să vedem prin columne de aur
Evul de foc cu steaguri pășind,
și fiicele noastre ieșind
să pună pe frunțile porților laur..
Din când în când câte-o lacrim-apare
și fără durere se-ngroașă pe geană.
Hrănim cu ea
nu știm ce firavă stea.
