LAUDA OMULUI
Din punctul de vedere al copacilor,
soarele-i o dungă de căldură,
oamenii - o emoție copleșitoare...
Ei sunt niște fructe plimbătoare
ale unui pom cu mult mai mare !
Din punctul de vedere al pietrelor,
soarele-i o piatră căzătoare,
oamenii-s o lină apăsare...
Sunt mișcare-adăugată la mișcare,
și lumina ce-o zărești, din soare !
Din punctul de vedere al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripule crescute înăuntru,
care bat, plutind, planând,
într-un aer mai curat - care e gândul !
CONTINUITATE
Alergând, alergând mi se-ntețeau mușchii,
scheletul alb ce-l țin în mine,
ca marmora lui Michelangelo statuile,
a început să se facă mai luminos, mai luminos,
vertebră de vertebră, os de os.
...Până când, până când
în tâmple și în frunte mi se-nfigeau sunând
întâmplări, amintiri, amintiri, întâmplări,
speranțe și vise, veniri și plecări.
Alergând, alergând, mai adâncă-i mereu
urma-n pământ a piciorului meu,
până când zidul de gheață al morții îmi bate
pieptul cum bați pe-un lingou
știutul însemn de carate.
Și omoplatul se face
pală subțire de helicopter
ce se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte
dintr-o baltă în alta, dintr-un cer în alt cer,
iar gândul meu scris își înfige-n pământ
rădăcinile, sonda, ancora,
visurile, dorurile, patimile.
VÂRSTA DE AUR A DRAGOSTEI
Mâinile mele sunt îndrăgostite
vai, gura mea iubește,
și, iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.
E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare
și iată-mă, fără să dorm,
aievea văd zeii de fildeș, îi iau în mână și
îi înșurubez râzând în lună
ca pe niște mânere sculptate, cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roțile de cârmă ale corăbiilor.
Jupiter e galben, și Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânga-n roată și ea se urnește,
E un dans, iubito, al sentimentelor,
zeițe-ale aerului, dintre noi doi.
Și eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, și lucrurile vin
tot mai aproape,
și pieptul mi-l strâng și mă dor.
LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA
Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în față.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colții albi mi i-a înfipt în față,
m-a mușcat leoaica, azi, de față.
Și deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Și privirea-n sus țâșni. curcubeu tăiat în două,
și auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.
Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă și la bărbie,
dar mâna nu le mai știe.
Și alunecă-n neștire
pe-un deșert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mișcările viclene,
încă-o vreme,
și-ncă-o vreme...
ÎMBRĂȚIȘAREA
Când ne-am zărit, aerul dintre noi
și-a aruncat dintr-odată
imaginea copacilor, indiferenți și goi,
pe care-o lăsa să-l străbată.
Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, și-atât de iute
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
și ora, lovită, se sparse-n minute.
Aș fi vrut să te păstrez în brațe
așa cum țin trupul copilăriei, în trecut,
cu motțile-i nerepetate.
Și să te-mbrățișez cu coastele-aș fi vrut.
VISUL UNEI NOPȚI DE IARNĂ
Apărea în stele dințate
chipul tău de atunci, numai contur.
Nopțile mele, în nopțile mele,
Stam lungit pe zăpadă, privirea
îmi hoinărea printre cetini, în jur,
și nu-mi era frig. Dimpotrivă,
abuream tot ca o pâine albă.
Stelele mă priveau curioase.
O, tu, carne a mea, visătoare,
o, voi, fosforescentelor oase !
Tot viitorul călătorea, călătorea,
de sus, de sub norii cei nevăzuți,
pe fulgii cei albi, căci ningea,
dragostea mea i-apăsa, apăsa,
și ei mi se topeau în răsuflare.
Pân'la genunchi mi s-ar fi scufundat piciorul,
dac-aș fi vrut să calc peste gheață,
pân'la cot mi-ar fi intrat mâna,
de-aș fi voit să mă sprijin mai bine
de trunchiul bradului de lângă mine.
Dar eu aburea trântit în zăpada
ce se topea, mi se topea sub trup,
Apoi se topeau pământul și piatra
șo m-aș fi agățat de cer
dar mi-era teamă că-l rup.
Astfel ajungeam în fundul pământului
tăind cu trupul un con de vulcan.
Stelele, capete fără trupuri,
mă iubeau, lunecând simultan
pe-o secundă cât ora, pe-o oră de-un an.
E iarnă, și eu stau întins, pe sub cetini,
și miezul de lavă îl iau i îl pun
sub creștet, și tot nu adorm.
Și într-una,
din mine spre tine răsar și apun.
MIȘCARE ÎN SUS
Cerul se deșira în curcubeie repetate.
Pe dunga lor, săgeata trupului, în sus,
arcul culorilor, supus.
Și se loveau în mine două sentimente,
unul venind călare, celălalt purtat în lectici...
Era o izbitură de lumini stârnite
ca-ntre opușii poli electrici.
Vieți revărstate-au fost, ori nouri tragici
pe sub un cer cu stele fixe și etern.
Cerul era în mine și-avea de orizonturi
curbate costele spre stern,
când două strigăte s-au înfruntat în luptă
dar semnul lor era contrar
cu-o mușcătură l-a ucis cel veșnic
pe celălalt, numai secular.
Roșul aprins sminti culoarea pală,
lancea căldurii sparse gheața iernii,
mireasma ierbii supse din câmpie
mirosul cel sălciu, de sânge.
După aceea s-a făcut tăcere.
Mai sacada în sus un murmur de oțel,
cerul mărunt se-ntoarse iar în cerul mare,
geamăn și-aidoma cu el.
Doar coama foșnitoare pân'la țipăt
muta tot timpul umbra ce-o zvârleam,
când stam, subțire piatră-n sclipăt,
nemișcător și drept, și surâdeam.
” DE-A SUFLETUL”
Trupul meu, cu vedenii cu tot,
a adormit dimineața, întins pe podele.
Râd și mă bucur ca un savaot,
și plec cât mai repede cu putință,
dând mai întâi colțul cenușiu al străzii,
și-apoi, de-a dreptul prin mijlocul bulevardului,
fără teamă c-aș putea fi stâlcit, din întâmplare,
de vreo limuzină oarecare.
Iată și lucrurile ! Orice dragoste-a mea
pentru ele,
însemnată cu creionul chimic
pe hârtiile ude, caligrafic, cu scrisul rotund,
o flutur în mâna întinsă și-apoi
o las să se legene, când într-un colț, când
într-altul, în vânt.
Mă uit în dreapta și-n stânga,
cu mine însumi mă uit,
folosindu-mă ca o privire.
Ascult ce se-aude sus, ce se-aude jos,
sunt, tot, un timpan armonios.
Trece-o planetă și-ntreb cine e,
ce e.
Și-apoi mî mir că întreb.
Ar trebui eu însumi să fiu întrebare,
ca să m-aud altcineva decât mine.
Voi, lucruri, Sfinxuri mișcătoare,
și tu, iluminare !
CÂNTEC
E o-ntâmplare a ființei mele !...
Și-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă și în nesfârșire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, și mult mai curând.
Ce bine că ești, ce mirare că sunt !
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culor ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că ești, a-tâmplării că sunt.
POVESTE SENTIMENTALĂ
Pe urmă ne vedem din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte și înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
și, deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte și înapoi,
și cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.
VIAȚA MEA SE ILUMINEAZĂ
Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru și de sare.
Țărmul s-a rupt de mare și te-a urmat
ca o umbră, ca un șarpe dezarmat.
Trec fantome-ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.
Și viața mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenușiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg și salt, și curg.
Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.
Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.
PENTRU CĂ ÎNOT ȘI ZBOR ÎN SUS
Pentru că înot și zbor în sus,
abia mă mai ajung din urmă
amintirile
ca niște bule de aer, undele
mișcătoare.
...Globuri străvezii, globuri reci,
luminate și întunecate,
azvârlindu-mi pe grumaz
câte un trup de-al meu neîmplinit,
rămas din adolescență...
Pentru că înot și zbor în sus,
voi îmbrățișa luna
sau poate un trup de-al meu viitor.
Când fac mișcarea înotului,
înapoia mea se revarsă ondulând
oceanul cu pești,
dar înoată din mine doar tălpile,
gleznele.
Când gestul aripei îl fac,
se prăbușesc înapoia mea
coloane de aer amestecate cu vulturi,
dar numai pălmile-mi sunt în zbor,
numai linia vieții.
Pentru cî înot și zbor în sus,
mi-e tâmpla-mpodobită de speranțe
ca ramura de frunze,
și fruntea mea se află mereu
în ceea ce va fi,
iar trupul în ceea ce există.
Pentru că înot și zbor în sus,
voi îmbrățișa luna
sau poate un trup de-al meu viitor,
căruia-i sunt
amintire, urcând și arzând.
DANSUL
Cum pluteam printre coloane,
în vârtejuri diafane
trupul tău lipit de pieptu-mi
sufletul mi-l străbătuse.
O, te uită, întoarce-ți văzul,
ce-mi răni cu geana neagră
tâmpa arsă, mintea dusă
în lagunele sărate.
Parcă într-o zi un soare
ce-l lovisem cu privirea
își turti rotundul aur
și veni atât de-aproape,
că-l răcii cu răsuflarea,
cu privirea modelându-l
într-o tânără femeie
aromită, visătoare.
O, pe-un pat de nouri negri
stă întinsă o femeie.
Trup de aur, sâni de aur,
stă întinsă o femeie.
Nourii plutesc aproape
și ea doarme împietrită,
și împing pe boltă norul
cu bătaia inimii.
CLAR DE INIMĂ
Orele plutesc pe lângă umărul tău,
sfere-albastre, și-ntre ele e Saturn.
Și cum se duc, se micșorează
mai înserat și mai nocturn.
Nu-mi pare rău, nu-ți pare rău de ele.
Dreaptă cum stai, trecerea lor
copilăroasă - aproape și suavă
lucește-n ochiul tău nemișcător.
Și uit de ele, uiți și tu de ele,
și-n întunericul odăii se aprind,
se sting, se-aprind, se sting
ochii prelungi ai tăi, murind,
reînviind.
SĂRUTUL
Vederea lumii se adumbrea, când noi
ne sărutam în piețe și în scuaruri.
Un aer mat ne-nfășura, și nimeni
nu ne-a lovit vreodată cu privirea.
Doar steaua neagră-a părului tău scurt
îmi atingea, cu clinchet stins, un umăr,
și toți credeau că bate-n arbori ora
când soarele apune la amiază.
Și păsări mari se coborau pe bănci
și pe statui, pe cabluri, peste iarbă...
Luceau intens, presate de un cer
pe care-l începea iubirea noastră.
SFÂRȘIT DE ANOTIMP
Eram atât de atent,
încât se stingea-n cupole amiaza,
iar sunetele înghețau în jurul meu,
prefăcându-se-n stâlpi răsuciți.
Eram atât de atent,
încât plutirea ondulată-a mirosurilor
se prăbușea-n întuneric,
și parcă niciodată n-aș fi-ncercat
frigul.
Deodată
m-am trezit atât de departe
și de străin
rătăcind înapoia chipului meu,
ca și cum mi-aș fi-nvelit simțurile
cu relieful fără noimă al lunii.
Eram atât de atent,
încât
nu te-am recunoscut, și poate
că vii mereu,
în fiecare oră, în fiecare secundă,
și treci prin așteptarea mea de-atunci
ca prin fantoma unui arc de triumf.
SAVONAROLA
Mi se-arată Savonarola care-mi zise:
Să ardem copacii pe ugul vanităților,
să ardem iarba, grâul, porumbul,
ca să fie totul mai simplu !
Să sfărâmăm pietrele, să smulgem
râurile din albie, ca să fie totul
mai simplu, cu mult mai simplu !
Să renunțăm la picioare,
pentru că mersul e o vanitate,
Să renunțăm la privire,
pentru că ochiul e-o vanitate.
Să renunțăm la auz pentru că urechea
e o vanitate.
Să renunțăm la mâini,
ca să fie totul mai simplu, cu mult
mai simplu !
Mi se-arată Savonarola în vis,
ca o rană veche a creerului lumii.
Mi se arată în vis
și m-am trezit urlând și strigând.
Picturile aparțin artistului plastic David Silva (Dasil)
