duminică, 19 ianuarie 2014

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI - Camil Petrescu











Prin cele două romane ale sale - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) și Patul lui Procust (1933) - ca și prin estetica privitoare la această specie, Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic prin sincronizare cu literatura universală.

În conferința Noua structură și opera lui Marcel Proust, Camil Petrescu teoretizează romanul modern, de tip proustian, și respinge romanul de tip tradițional, în care naratorul este omniprezent și omniscient, spațiul și timpul nereprezentând dificultăți insurmontabile. Naratorul omniscient reprezintă un adevărat demiurg în lumea imaginarului; el gândește în locul personajelor sale, fiind stăpânul unic și absolut al destinelor acestora. Astfel se confundă o ”propunere de realitate” cu realitatea însăși. Pentru a evita confuzia dintre realitate și ”propunerea de realității”, scriitorul alege ca soluție autenticitatea:

Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu...Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti...Dar aceasta-i realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic...Din mine însumi, eu nu pot ieși...Orice aș face eu nu pot descrie decât propriile mele senzații, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.”
SPECIE


Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
este un ROMAN MODERN DE TIP SUBIECTIV, deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, fluxul conștiinței, memoria afectivă, narațiunea la persoana I, luciditatea autoanalizei, anticalofilismul, dar și autenticitatea definită ca identificarea actului de creație cu realitatea vieții, cu experiența nepervertită, cu trăirea febrilă.

PERSPECTIVA NARATIVĂ

Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal Ștefan Gheorghidiu.

Naratorul este protagonistul romanului, PERSPECTIVA NARATIVĂ fiind SUBIECTIVĂ și UNICĂ (trăsătură a romanului modern și de tip subiectiv).

Naratorul omniscient, obiectiv și narațiunea la persoana a III-a (specifice romanului tradițional, obiectiv) sunt înlocuite în romanul modern de tip subiectiv, prin NARAȚIUNEA LA PERSOANA I, cu focalizare exclusiv internă / viziunea ”împreună cu”.

Narațiunea la persoana I presupune existența unui narator implicat (identitatea între PLANUL NARATORULUI și al PERSONAJULUI). Punctul de vedere unic și subiectiv, al personajului-narator care mediază între CITITOR și celelate PERSONAJE, face ca cititorul să cunoască despre ele tot atâta cât știe și personajul principal. Însă situarea eului narativ în centrul  povestirii conferă autenticitate, iar faptele și personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate. Reprezentarea epică neutră a unor evenimente exterioare (în romanul tradițional) face loc reprezentării unei proiecții subiective în planul conștiinței naratorului (în romanul modern subiectiv).

Prin MONOLOG INTERIOR, Ștefan Gheorghidiu analizează, alternând sau interferând, aspecte ale planului interior (trăiri, sentimente, reflecții) și ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relații cu alții).


CONSTRUCȚIA DISCURSULUI NARATIV

Textul narativ este structurat în DOUĂ PĂRȚI precizate în TITLU, care indică TEMELE romanului, în același timp cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul.

Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate (dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela), partea a doua, construită sub forma jurnalului de  campanie al lui Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, în timpul primului război mondial. Prima parte este în întregime ficțională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului (”Toate întâmplările din volumul doi le-am trăit aievea, alături de regimentul meu. Toate personagiile mele există și trăiesc sau au trăit, însă modificate după legea mea, interioară”), articole și documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate.

Unitatea romanului este asigurată de unicitatea conștiinței care analizează efectele celor două experiențe în plan interior și de două artificii de compoziție: primul capitol și scena dintre cele două părți ale romanului, cântecul de la răspântie de drumuri (topos simbolic), care contopește ”
chinurile iubirii mele de oraș și chinurile adunate, ca o drojdie, în sufletulăsta obștesc de răspântie.”
CONSTRUCȚIA SUBIECTULUI


Romanul debutează printr-un ARTIFICIU COMPOZIȚIONAL: acțiunea primului capitol, La Piatra Craiului în munte, este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărții I. Capitolul pune în evidență cele două planuri temporale din discursul narativ: TIMPUL NARĂRII (prezentul frontului) și TIMPUL NARAT (trecutul poveștii de iubire). În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Gheorghidiu asistă la popota ofițerilor, la o discuție despre dragoste și fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă, un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost achitat la tribunal. Această discuție declanșeaă memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela.

Întocmai ca la Proust, un eveniment exterior (aici, discuția de la popotă) declanșează rememorarea unor întâmplări sau stări trăite într-un ”timp pierdut”,  dar spre  deosebire de fluxul memoriei involuntare proustiene, în cartea lui Camil Petrescu evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic și analizate în  mod lucid, fiind vorba de memoria voluntară. La Proust, personajul-narator retrăiește trecutul, la Camil Petrescu, acesta analizează și interpretează trecutul.






IUBIREA

Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală” este fraza cu care debutează abrupt (concentrează INTRIGA), cel de-al doilea capitol, DIAGONALELE UNUI TESTAMENT, dar și retrospectiva IUBIRII dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela. Tânărul, pe atunci student la filozofie, se  căsătorește din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătușă. Iubirea bărbatului se  naște din duioșie : ” iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită ”, dar, la o autoanaliză lucidă, naratorul mărturisește că mai ales din orgoliu: ”Începusem totuși să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente, și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”

Vanitatea de a fi iubit de o femeie frumoasă devine la el stimulul pasiunii” (Dumitru Micu) iar Nicolae Manolescu (în ”Arca lui Noe”) afirmă ”
că nu dragostea și cu atât mai puțin amorul-pasiune cum s-a pretins reprezintă atitudinea esențială în viziunea despre iubire a scriitorului, ci încercarea de a struni sentimentul în chingile bunei cuviințe și ale onorabilității sociale.”
După căsătorie, cei doi soți trăiesc modest, dar sunt fericiți. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o moștenire pe care Gheorghidiu o primește la moartea unchiului său avar, Tache. Ela se implică în discuțiile despre bani, lucru care lui Gheorghidiu îi displace profund: ”Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuții vulgare”. Mai mult, spre  deosebire de soțul său, Ela este atrasă de viața mondenă, la care noul statut social al familiei îi oferă acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărui moment culminant are loc cu ocazia excursiei la Odobești, prilejuită de sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena. În timpul acestei excursii, se pare că Ela îi acordă o atenție exagerată unui anume G., care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant. După o scurtă despărțire, Ela și Ștefan se împacă. Înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o permisie, ca să verifice dacă soția lui îl înșală, fapt nerealizat din cauza izbucnirii războiului.





RĂZBOIUL

A doua experiență în planul cunoașterii existențiale o reprezintă RĂZBOIUL, iar ”Absolutul morții eclipsează absolutul iubirii” (Dumitru Micu). Imaginea războiului e demitizată, în descendență stendhaliană. ”Dacă istoria e interesată de marile bătălii (...), romanul reflectă mai curând aspectele neglijate și neglijabile ale războiului: frigul, durerile de stomac, întâmplările comice și absurde (...) contează mai mult pentru un romancier, sunt adică mai autentice, decât planul complet al bătăliei.”(Nicolae Manolescu).

Frontul înseamnă haos, măsuri absurde, învălmășeală, dezordine. Ordinele ofițerilor superiori sunt contradictorii, legăturile dintre unități sunt aleatorii. Dinc cauza informațiilor eronate, artileria română își fixează tunurile asupra propriilor batalioane. Iar la confruntarea cu inamicul se adaugă frigul și ploaia.

Se observă diferența dintre romanul tradițional de război (Război și pace) și romanul modern: ”renunțarea  la ierarhia de semnificație a evenimentelor exterioare sau, în orice caz reducerea ei drastică, cultivarea în consecință a evenimentului comun, banal, cotidian.” (Nicolae Manolescu).

Operațiunile încep cu atacarea postului vamal maghiar, Ștefan Gheorghidiu și unitatea lui pătrund în localitatea Bran, cuceresc măgura cu același nume, apoi Tohanul Vechi, comuna Vulcan, trec Oltul, se opresc pe  dealurile de dincolo de râu, în Cohalm, și se îndreaptă spre Sibiu.

Experiențele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator față de celelalte aspecte ale existenței sale: ”
Atât de mare e depărtarea de cele întâmplate ieri, că acestea sun mai aproape de copilăria mea, decât de mine cel de azi...De soția mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de-atunci, mi-aduc aminte cu adevărat, ca de o întâmplare din copilărie.”

Capitolul NE-A ACOPERIT PĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU ilustrează absurdul războiului și tragismul confruntării cu moartea. Viața combatanților ține de hazard, iar eroismul este înlocuit cu spaima de moarte, care păstrează doar instinctul de supraviețuire și automatismul: ” Nu mai e nimic omenesc în noi.” Individul se pierde, se simte anulat în iureșul colectiv. Drama  colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a iubirii.

Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă, la București, dar se simte detașat de tot ce îl legase de Ela. Obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, o privește acum cu indiferența ” cu care privești un tablou” și hotărăște să o părăsească : ”
I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți..., de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul. ”

PERSONAJELE

ȘTEFAN GHEORGHIDIU, personajul-narator, reprezintă TIPUL INTELECTUALULUI LUCID, inadaptatul superior, care trăiește drama îndrăgostitului de absolut. Filozof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conștiința sa. Gândurile și sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor, decât în măsura în care se reflectă în această conștiință. În acest sens, Ela este cel mai ”misterios” personaj, prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de  subiectivismul (bănuielile) personajului-narator. De aceea cititorul nu se poate pronunța asupra fidelității ei sau  dacă e mai degrabă superficială, decât spirituală. ”Nu Ela se schimbă (poate doar suoerficial, dându-și arama pe față, cum spune, abia după căsătorie), ci felul în care o vede Ștefan. În acest caz putem afirma că singurele evenimente veritabile nu sunt acelea obiective, ci acelea din conștiința lui Gheorghidiu. Numai pe acestea le putem povesti fără riscul de a greși.” (Nicolae Manolescu).


MODALITĂȚILE NARĂRII

Relatarea și povestirea sunt înlocuite în proza modernă cu ANALIZA și INTERPRETAREA, de unde impresia de epic evenimențial sărac în favoarea analizei. Masa de la unchiul Tache este prezentată ca o scenă balzaciană: așezarea personajelor, interesul pentru moștenire, portretul bătrânului avar, arivistul lingușitor Nae Gheorghidiu.

STIL

STILUL  ANTICALOFIL pentru care optează romancierul susține autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o provoca emfaza din limbajul personajelor din romanul tradițional. De aceea banalizează, de pildă, obiectul și limbajul în care se poartă discuția de la popotă (capitolul I).

Personajul - narator comentează astfel conversația ofițerilor: ”Platitudini, poncife din cărți și formule curente...”. Aceasta nu este doar o critică la adresa pretenției de cultură a ofițerilor, ci mai ales a unui ”mod neautentic de a vorbi.”, teatralizat, mimetic, fals.(Nicolae Manolescu).


CONCLUZIE


Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman modern de tip subiectiv, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, memoria afectivă, narațiunea la persoana I și autenticitatea trăirii.








   


Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu