”Eu nu pot să scriu decât ceea ce gândesc”.
Tema, conflictul, tipologia eroilor vor fi reluate în întreaga creație camilpetresciană, care ilustrează astfel conceptul de ”operă deschisă”.
SPECIE -DRAMA
Drama este o specie a genului dramatic, cu un conținut grav și un conflict puternic, în desfășurarea căruia se conturează personalitatea personajelor dramatice, tinzând să exprime întreaga complexitate a vieții sale.
JOCUL IELELOR prezintă trăsăturile unei DRAME DE IDEI: conflictul interior, de idei, se declanșează în conștiința personajului principal, acesta fiind caracterizat prin trăirile lăuntrice, mai degrabă, decât prin fapte. Acțiunea este redusă, confruntările petrecându-se în planul conștiinței.
TEMA - este drama intelectualului, care întruchipează ideea de justiție absolută și intră în conflict cu sine și cu ceilalți.
TITLUL sugerează apropierea ”Jocul ideilor, Jocul ielelor”.
COMPOZIȚIA TEXTULUI DRAMATIC - textul piesei este structurat în TREI ACTE alcătuite din XII TABLOURI și din SCENE, fiind construit sub forma schimbului de REPLICI între personaje.
CONSTRUCȚIA SUBIECTULUI DRAMATIC
Drama de conștiință a lui Gelu Ruscanu provine din CONFLICTUL dintre concepția sa despre dreptate și concretul existenței, care nu corespunde inaginii teoretice. Penciulescu enunță CONFLICTUL INTERIOR al personajului
”...Cine a văzut ideile devine neom, ce mai ?...Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească și vede în luminiș, în lumina lunii, ielele goale și despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar și el rămâne neom. Ori cu fața strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Așa sunt ielele...pedepsesc...Nu le place să fie văzute goale de muritori. A mai fost un grec, unul Platon, care pretindea că a văzut ideile pure și de la grecul acesta au venit toate nenorocirile din lume. A fost și un franțuz, Robespierre...”
Drama lui Gelu Ruscanu provine din confruntarea lucidă a propriilor norme, idei pe care și le face despre lume (Utopia), cu o ordine contrarie (Realia), pe care nu o acceptă. El crede că ideile și sentimentele pot exista la modul absolut, dar treptat are diverse revelații care-l fac să constate că lumea nu este așa cum o vede el. Ruscanu ”trăiește destinele primordiale ale omului, amintindu-și de paradisul pierdut ” - sublinia criticul Aurel Petrescu.
În evoluția gradată a conflictului dramatic, se conturează personalitatea personajelor.
PREZENTAREA ACȚIUNII - SPAȚIU/TIMP
Acțiunea dramei se petrece în preajma izbucnirii primului război mondial, în mai 1914, la redacția ziarului bucureștean DREPTATEA SOCIALĂ, organ al partidului socialist.
SUBIECTUL dramei prezintă efectele campaniei de presă dusă de directorul ziarului, Gelu Ruscanu, împotriva ministrului de justiție, Șerban Saru-Sinești, căruia îi cere să demisioneze, amenințându-l cu publicarea unor scrisori incriminatoare. Ruscanu deține o scrisoare de dragoste adresată lui de Maria Sinești, soția ministrului și fostă iubită a lui Gelu, prin care aceasta îi dezvăluie că ministrul ar fi asasinat-o în urmă cu șapte-opt ani pe bătrâna Manitti, distrugând testamentul acesteia și însușindu-și un milion de lei aur.
INTRIGA
DESFĂȘURAREA ACȚIUNII
Stăpânit de ideea dreptății absolute, Ruscanu, este hotărât să publice scrisoarea în ciuda presiunilor.
Este vizitat de mătușa sa Irena, de Maria Sinești și de ministru însuși, fiecare făcându-i diverse dezvăluiri. În ordinea cronologică a dezvăluirilor, Ruscanu fusese mai întâi dezamăgit în dragoste. El concepe iubirea la modul absolut: ”O iubire care nu este eternă nu este nimic” sau ”O iubire adevărată înseamnă să nu poți gândi contrariul ei...” Din păcate însă, această concepție a iubirii absolute îi este contrazisă de comportamentul Mariei Sinești (o ipostază a Elei). Ea îi scrie că nu poate trăi fără el, Gelu se întoarce în grabă, dar o găsește alături de un oarecare Gaian, care-i săruta mâinile:”erai totuși tu, la fereastră, în picioare, iar, lângă tine, apropiat, acel Gaian, care-ți săruta mâinile și tu râdeai...”. Acesta este primul eveniment care provoacă DĂRÂMAREA DE TEMPLE din sufletul eroului. Găsește totuși forța de a trece peste eșecul iubirii, fiindcă deși este stăpânit de pasiune, nu devine un rob al ei :”Am respirat adânc sufletul tânăr al zorilor și am înțeles că totul e trecător în iubire...că mă cheamă o viață nouă...altă viață...un ideal care nu te înșeală ca o simplă pereche de buze...” Apoi este stăpânit de ideea dreptății absolute (”Nu va fi niciodată dreptate reală în lume până când ideea de dreptate nu va rămâne intangibilă, absolută”), dar și aceasta îi va fi contrazisă la fel de brutal, ca și concepția iubirii absolute.
Ruscanu află că tocmai cel care ar fi trebuit să reprezinte justiția absolută în stat, ministrul justiției Șerban Saru-Sinești, ajunsese în poziția cheie pe care o deținea prin intermediul unui asasinat. Publicarea scrisorii care dovedea acest lucru îi apare eroului ca un gest de dreptate socială. Pentru a apăra acest principiu în care crede cu tărie, Ruscanu nu ezită să treacă peste legăturile de familie (rugămintea mătușei Irena)sau peste cele de dragoste (dorința Mariei Sinești).
Însă o nouă revelație îi zdruncină convingerile. Saru-Sinești îi dezvăluie adevărul despre moartea tatălui său, Grigore Ruscanu, tatăl în umbra căruia trăia, pe care îl idolatriza, deși nu-l cunoscuse îndeaproape (murise pe când Gelu avea doar cinci ani) și pe care îl considera un model, nu pierise într-un accident de vânătoare. Împătimit al jocului de cărți, Grigore Ruscanu delapidase o mare sumă de bani, pe care prietenul Sinești, o restituise în mod discret. Mai mult decât atât, Grigore Ruscanu iubise (asemenea personajului Ladima, din romanul PATUL LUI PROCUST) o actriță vulgară și fără talent, Nora Ionescu, din cauza căreia se împușcase cu revolverul trimis de ea.
PUNCTUL CULMINANT
O ultimă revelație dureroasă pentru erou o reprezintă constatarea faptului că membrii comitetului redacțional acceptă să nu publice scrisoarea, în schimbul eliberării lui Petre Boruga. Ruscanu află, în felul acesta, că pe lângă relativitatea iubirii, dreptatea este, de asemenea, relativă, singurul absolut veritabil, fiind acela al morții.
”Așadar tata s-a sinucis”, constată el cu dureroasă uimire. ”A stat lucid în fața morții...a ales într-un act de conștiință.”
DEZNODĂMÂNTUL
Din acest moment, destinul lui Gelu Ruscanu se va identifica cu acela al tatălui său. Eroul se va sinucide cu pistolul adus de Maria Sinești. Replica lui Praida din finalul dramei amintește de vorbele rostite de Horațius la moartea lui Hamlet (cf. Aurel Petrescu), dar și de orgoliul luciferic: ”A avut trufia să judece totul...S-a depărtat de cei asemeni lui, care erau singurul lui sprijin...Era prea inteligent ca să accepte lumea așa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ceea ce voia el. Pentru ceea ce năzuia el să înțeleagă, nici o minte omenească nu a fost suficientă până azi...L-a pierdut orgoliul lui nemăsurat...”
PERSONAJUL DRAMATIC -
MODALITĂȚI DE CARACTERIZARE
Personajele dramei sunt caracterizate mai degrabă prin trăirile lăuntrice decât prin evenimentele exterioare. Cu GELU RUSCANU autorul impune un nou tip de personaj în literatura română: INTELECTUALUL LUCID, HIPERSENSIBIL, ORGOLIOS, DAR INADAPTAT, care nu acceptă compromisul. Tânărul însetat de absolut, ”capabil de crize de conștiință, de ordin cognitiv, nu moral, în esență” (Camil Petrescu) este un personaj de descendență romantică (geniul), dar raportat la societatea citadină din prima jumătate a dec. al XX-lea. Verticalitatea morală, intransigența îi impun o atitudine constantă.
Personajul principal este CARACTERIZAT ÎN MOD DIRECT în DIDASCALII, încă de la intrarea în scenă, ca și alte personaje ale piesei: ”Gelu este un bărbat ca de 27 - 28 de ani, de o frumusețe mai curând feminină, cu un soi de melancolie în privire, chiar când face acte de energie. Are nervozitatea instabilă a animalelor de rasă. Privește totdeauna drept în ochi pe cel cu care vorbește, și asta-i dă o autoritate deosebită. Destul de elegant îmbrăcat, deși fără preocupări anume.”
Precizarea vârstei, a detaliilor de portret fizic, vestimentație, mimică, poartă de la început semnele fatalității, ale unui destin care îl constrânge la a repeta ”scenariul” jucat de tatăl său. TEHNICA MODERNĂ a relativizării perspectivelor, a OGLINZILOR PARALELE este utilizată în CARACTERIZAREA INDIRECTĂ. Ruscanu se reflectă în mod diferit în conștiința fiecăruia dintre personajele piesei. Pentru Praida și Penciulescu el este ”Saint - Just”, ”omul care vede idei”, ”arhanghelul dreptății”. Pentru Maria Sinești, Gelu reprezintă omul superior, deosebit de inteligent, pe care-l admiră și-l iubește : ”Ah, între inima ta și inima mea simt mereu, mereu, lama rece a minții tale...”. Pentru Sinești, Gelu este un însetat de absolut, dar și un iluzionist: ” Cine e de vină că iei fumurile dumitale drept realitate ?” AUTOCARACTERIZAREA redă un personaj ”transparent”: ”Am putut greși, dar mască nu am purtat niciodată”, lucid și conștient: ”Câtă luciditate, atâta existență și deci atâta dramă”.
Menirea lui e unică și de o intransigență absolută, dictată de imperativul categoric al dreptății sociale. El rupe orice legătură cu trecutul personal, cu credința în iubirea absolută, cu toate dorințele sau ispitele, de parcă acestea ar face parte dintr-o altă viață. El nu-și mai dorește nimic pentru sine. Credința într-un principiu unic îl ajută să treacă peste eșecul iubirii. Pentru Ruscanu, femeia iubită este un simbol pentru atracția absolutului, iar analogia cu Tristan poate fi susținută. ”Doamna închinării lui este Revoluția Socială, nume simbolic, care ascunde de fapt pasiunea ce-l devora; setea de Absolut și puritate. Când s-a detașat de tot lumescul, în speță de imaginea tatălui și de acțiunea programatică a lui Praida, se sinucide.” (Alex. Paleologu - Tema dublului la Camil Petrescu).
ȘERBAN SARU-SINEȘTI, ministrul justiției, este tipul politicianului versat, dur, violent, având orgoliul puterii. El reprezintă un tip uman opus lui Gelu Ruscanu. Sinești este caracterizat în mod direct în didascalii, încă de la intrarea în scenă: ”Sinești, bărbat aprig, bine legat, ca de patruzeci și ceva de ani (...) Omul fumează și gândește aproape nemișcat, dând o impresie de concentrare dură ca o carapace. Are o privire puternică și mâinile mari, agitate. În conul de lumină cu reflexe verzui, trăsăturile feței au o duritate de gravură.” Impresia pe care o lasă este aceea a unei forțe crâncene, reținute. El este reflectat diferit în conștiința celorlalți, ca în oglinzi paralele: pentru Maria el este un monstru, pentru Gelu un asasin, Penciulescu îl consideră una din cele mai infernale canalii pe care le-a întâlnit și ”un crâncen jucător”, în timp ce pentru mătușa Irena, Sinești este salvatorul onoarei lui Grigore Ruscanu. Mândru de puterea sa asupra destinelor oamenilor, de autoritatea sa, mărturisește acest lucru: ”Pot propune scoaterea din fundul ocnei a unor oameni uitați de semenii lor și de Dumnezeu acolo și pot deschide acțiuni care să trimită în fundul ocnei alții, nimicind astfel familii întregi, și distrugând fericirea soțiilor și a copiilor.” Sinești își urmărește cu tenacitate scopul propus și nu ezită să recurgă la orice mijloace pentru a obține ceea ce-și dorește. Calculat, știe să folosească punctele slabe ale adversarului. Prin dezvăluirile pe care le face, provoacă sinuciderea lui Ruscanu.
MARIA SINEȘTI este prototipul personajului feminin camilpetrescian. Caracterizată în mod direct de autor, Maria apare ca o ființă ”de o frumusețe tulburătoare (...), mistuită de secrete grele”, ”hiperemotivă, cu imaginație dezordonată”, ”pradă tuturor obsesiilor, cu dorințe neîmpăcate, deviate”. Frivolă, nestatornică, Maria (ca și Ela Gheorghidiu) nu poate înțelege zbuciumul interior al bărbatului iubit. Slabă și puternică, în același timp, fatală, misterioasă, imprevizibilă, se autocaracterizează, pornind de la motivul dublului, motiv pe baza căruia este construită întreaga piesă: ”Gândesc uneori că sunt în mine două ființe: una josnică, mărginită și lașă, care a primit să i se dea de bărbat un om pe care nu-l iubea (....) și alta care suferă, care plânge....care sângerează pentru toate josniciile celeilalte”. Ea aduce arma cu care Gelu se va sinucide, dar nu va putea pătrunde misterul morții lui : ”Nu înțeleg nimic...De ce s-a omorât ?”
PRAIDA este exponentul unei filosofii pragmatice, pentru care dreptatea are ca unic criteriu o cauză, iar deasupra dreptății este partidul. PENCIULESCU este oscilant, echivoc, dar capabil de a formula esența dramei lui Gelu Ruscanu, ca om care a văzut jocul ielelor.
STRUCTURA de profunzime a personajelor din JOCUL IELELOR (Gelu Ruscanu, Maria Sinești, Șerban Saru-Sinești) se va regăsi, în contexte diferite, și la alți eroi din opera scriitorului (ex. : Ștefan Gheorghidiu - Ela - Nae Gheorghidiu sau Pietro Gralla - Alta - Cellino).
Opera literară JOCUL IELELOR de Camil Petrescu este o dramă de idei, deoarece prezintă toate trăsăturile acestei specii literare: conflict interior, personaje construite pe baza trăirilor lăuntrice, acțiune exterioară redusă.
