DIN SCRISOAREA UNEI BĂTRÂNE
de Elena Farago
O, lasă-ți obiceiul de-a răscoli în scrum
Prilejuri de durere în biata cale-a vieții,
Ci scaldă-ți ochii limpezi în roua dimineții,
Și nu-ntreba țărâna de urmele din drum.
E vitregă și sfatul ei avan,
La ce s-au privit ochii care vor fi plâns pe cale?
Ni-s scrise-n cartea vieții, la toate, și dor și jale
Și drumul fiecărui e răbojit pe un plan,
În îngrijire, cu ape și poteci,
Și dragostea și ura și mila și păcatul,
Pân-vine de le-ncheie pe toate-ntunecatul
Și mutul semn al crucii din liniștea de veci.
O, sunt bune, și lacrimi în noroi,
Căci lacrima ni-i birul cel mai de seamă-al vieții,
Și jalea și amarul vor fi de veci drumeții
Cei din neamul nostru, din calea oricărui dintre noi.
De-asta vezi tu uita cat poti cu ochi senini,
Că-i mare mângâierea în biata cale-a vieții
Să puteți vedea și-n pâcla și-n roua dimineții,
Un rost, în fața căruia nu poți nu te-nchini.
