Lin, trăitor miros din bolta senină să răvarsă în pieptu-mi ce, ocnă de dureri, oftează dup-o urmă sfințită de aceea ce nu mai este aci ! Galbena lumină a lunei eclipsite varsă în mine trista-i umbră ce m-apasă. Aci în sânu-mi veșted vine să-mi aducă lumina-i ce n-o simt ! Tăcerea, afundă acum, vine să îndoiască al meu amor fraged ce în veci eu am hrănit ! Iat-aci păstorul, pe cârja-i răzemat, doarme în turma-i dulce dincolo din râu; un car colo în vale pă verde dejugat, ocolit de focuri și de țărani culcați, stă strejuit numai d-un câine deșteptat ce latră, răspunde celui din ochi deștept... Iată pavilonul ce ea își alesese. Iată malul colo ce ea încunună. Aci ochiul zilei de dânsa lăudat apuse în departe, dup-acel mal râpos; d-aci sfințirea-i ieri, de ea bine zisă, plecă să vestească Sirena ce văzu; ieri deșteapta undă, ce acum departe a ajuns, trecu cu al ei nume pe grabnicul său râu. Iată colo piatra pe care ea așăzată, tristă, toată în gânduri, prea dulce suspina. O, dulce răcoare, ce urma-i parfumă ! Sfânt, răcoros senin, ce eu nu pot gusta! unde este aceea ce ieri te îmbia ? Ce taci ? Spune, Noapte, ce face ea acum ?...
Ei bine ! numele ei îl știu ! Eu nu voi un nume ce toate mi-l răspund, eu nu voi icoana-mi ce-n umbră-mi e în veci; eu voi numai o știre de ceea ce ea acum în pace gândește, când eu departe sunt...
Ah ! ea poate acuma, în brațele de soț, strânge pe acela ce nu a fost al ei, dar eu, neroditor, în lume rătăcit, ca prundul acesta ars de piatră, nisip, târăsc subt cer trupu-mi, ce, putred de dureri și în veci în chin oftând, ca moaște a ajuns !...
Scump objet, ce în lume eu nu te pot avea ! Înger ce în mine cărarea ai aflat ! Floarea omenirii ș-a sexului tău ! Steaua lirii mele și viu-mi Dumnezeu ! Eu nu mai pot în ascuns acum să te iubesc, nu mai pot în taină acum a te slăvi ? Strig, o spun de față, că tu ești care în lume, tu ești ce în viață pe mine astăzi ții ! Prieteșug, amor, religie, respect, virtutea întreagă în tine am cunoscut !!! Legile tale îmi plac ! Fiarele-ți sunt scumpe ! Pieptu-ți, bunătatea, și gura-ți e nectar ! Ochii tăi ca pacea, verzi de tinerețe, aprind foc în pieptu-mi și setea de-a-i privi ! Tu ești ce în lume cerul îmi arăți ! Tu ce în tot locul eu văd necontenit. O, sfântă ființă, ce raiul îmi vestești ! Dulce zeitate ce sufletu-mi încânți ! De ce nu pot cu tine în lume să fiu ! Să văd a ta cătare, să sorb a ta suflare, să uit reaua-mi soartă, pe pieptul tău să mor ?
