CERINȚĂ, DORINȚĂ...
de Elena Oprică
Să nu rostim, prin vorbe de final, Vreun adevăr concret(opţional...) ! De ce-n mâhnire să rămân îmi ceri, Când cu ştiinţă ne-amăgirăm ieri ?!
Mai bine-n nepăsări justificate Să mă abandonezi ca şi-ntr-o moarte... Căci moartea o-nţeleg chiar uneori, Dar adevărul tău îmi dă fiori !
Greul cuvânt fă-l ca, de nerostit, Să piară în trecuturi rătăcit, Să se dividă-n false incantaţii Fără de formă, fără emanaţii...
Mai lasă-mă puţin să mai respir O nemurire dulce în declin, O ameţeală veche şi banalăCe unii cred că nu-i mare scofală...!
Spune-mi de vrei, că undeva greşesc...Ştiu că persist în încăpăţânări şi cresc, Dar crede-mă, în tristul meu cuvânt, Nu spun nici sfert din toate câte-mi sunt...!
|
|
