Am rămas din nou singur. Un bătrân care a stat lângă mine a lăsat pe scaun un ziar unde se anunță că, în Germania, vremea e neobișnuit de rece. Cauza principală: ”vântul din Est ”. Firește, firește. Toate angoasele vin din Est. Se poartă ”moda Est ” în spaime, în violență, în nefericire. Polițiștii germani își pun, am auzit, mănuși de cauciuc când arestează est-europeni, prinși fără acte. Să nu se contamineze, probabil, de ”boala Estului”... Oare unde vor fi fiind ceilalți călători pentru cursa Tarom ? În mod normal, ar fi trebuit să-și facă aparuția. E aproape patru după-amiaza.
În Biblie, se zice, undeva, că umblând prin lume ai mai multe șanse de a-l întâlni pe Dumnezeu. Eu, dacă nu săvârșesc astfel un sacrulegiu, cred exact pe dos. Aici, am avut permanent sentimentul că sunt un intrus. Nu mă pot converti la religia pragmatismului, sub semnul căreia trăiește America, la fel cum nu mă pot apropia de budhism. Orientul te face să te simți ca o insectă. America m-a silit să văd în sentimentalismul meu o infirmitate. Don Quijote n-a trecut oceanul pe urmele conchistadorilor. Și, poate, chiar în restul Occidentului a murit.
Am aflat că avionul va veni. ”Când ?” m-am grăbit să întreb, bucuros că, în sfârșit, ies din nesiguranță. ”Întrebați mai târziu. Deocamdată nu știm.” Cu această ocazie, am reușit să descopăr câțiva români într-o altă sală. I-am recunoscut după bagaje. Nici un străin nu târăște după el într-o călătorie atâtea valize, pachete și sacoșe de mână, ca noi. M-am apropiat, am tras cu urechea și m-am convins că nu mă înșelasem. Vorbeau românește. O femeie, mai în vârstă, adormise. Mi-a revenit în memorie atmosfera sălilor de așteptare de la noi. Lipseau numai cojile de semințe, pe jos, și fumul acru. Încolo, aceeași resemnare placidă care ne ajută să așteptăm orice, oricât.
Iar am rămas singur...Alergătura cu mijloace din ce în ce mai perfecționate, spre ce ?, pe care o percepi într-un aeroport mai bine ca oriunde, ascunde, presupun, o angoasă. Omul modern și-a pierdut, se pare, puterea de a sta pe loc și de a visa. Când nu aleargă, i se pare că nu face nimic, că lasă timpul să treacă inutil. Îl amenință atunci ”răul de a exista”...Noi am fost cruțați de acest rău. Am fost ocupați să ne temem pentru viață. Frica noastră cea de toate zilele nu ne lăsa vreme pentru spaime de alt ordin. Dar nu tocmai de aceea reușeam să așteptăm fără să așteptăm nimic precis ? Însăși aștepraea era, uneori, și poate mai este, o formă de speranță.
...La Otopeni, m-a izbit neplăcut aerul provincial al aeroportului, dar cum am ieșit afară, la soare, m-am relaxat. Ajunsesem ”acasă”. Pentru mine, orice plecare e un soi de catastrofă intimă și am nevoie de argumente puternice ca s-o înfrunt. Drumul până în Americ mi-a fost ușurat de scrisorile de amenințare, iscălite ba ”îngerii negri”, ba ”un grup de...” pe care le primeam în acea perioadă. De indiferență mă lovisem de multe ori. De ură, niciodată. Și m-a scârbit să mă văd insultat din pricina convingerilor mele politice. Am preferat să plec. Voiajele n-au fost, însă, niciodată specialitatea mea. Nu m-au atras și n-am știut să profit de ele când, într-un fel sau altul, viața mi le-a oferit sau mi le-a impus. Bărbații au comis, probabil, de multe ori greșeala de a căuta în altă parte decât lângă ei ceea ce au visat. Numai că eu n-am nevoie să dau buzna în gări, aeroporturi, la stațiile de benzină ca să nu observ ce se petrece lângă mine. Mi-a fost, în general, mai simplu să-mi ofer satisfacții într-o lume paralelă...
Eu am avut însă, de timpuriu, o slabă percepție a realității și o predispoziție spre bovarism. Ceea ce a amortizat șocurile contactelor mai dure cu viața și totodată, m-a ajutat să-mi alcătuiesc o existență imaginară, cu tot ce e rău și bun în asta. Îmi contraziceam cumva și vârsta, deoarece înțelepciunea nu e cea mai firească ispită la șaisprezece ani. În mod normal, un adolescent vrea să dea bzna în viață, înțelepciunea, cu pisălogeala ei bătrânicioasă, o lasă pentru mai târziu. Dar, influențat probabil,și de condițiile speciale în care trăiam, m-am năpustit într-o direcție contrară, cu lipsa de măsură de care poți să fii capabil numai la o asemenea vârstă. Eram, din câte țin minte, singurul băiat de la țară într-o clasă de elevi bucureșteni. Nimerisem la selectul liceu ”Spiru Haret” datorită unei burse filantropice, oferită copiilor săraci de comitetul școlar, dar generozitatea de care beneficiam nu-mi putea dărui și un alt caracter. Iar al meu, sucit, dificil, era foarte incomod. Și pentru alții, și pentru mine. Un amestec de timiditate și de orgoliu, de susceptibilitate excesivă și de impulsivitate care se aprinde lesne, mă făcea să nu fiu cel mai plăcut partener de joacă ori de escapade. Stângăciile mă împiedicau, la fel cum m-au împiedicat și mai târziu, să mă apropii de alții, însă, dacă mă jignea cineva, nu ezitam să rezolv diferendul cu pumnii. Acest ghem de defecte care mă transformau într-un taciturn izolat și colțos punea între mine și colegii mei o barieră aproape de netrecut. Mai ales că am și o proastă pudoare a sentimentelor mele, nu mi le dezvălui ușor decât încolțit. Iar orgoliul pieziș pe care mi l-a stimulat descoperirea inferiorității mele sociale mi-a luat și ultima șansă de a avea prieteni printre colegi. Așa am ajuns un client credincios al anticariatelor de pe malurile Dâmboviței, la o vârstă mai potrivită cu alte pasiuni. Într-un fel, semănam de-atunci câinilor vagabonzi care cutreieră azi Bucureștiul, cu deosebirea că-mi lipsea instinctul haitei. Umblam de unul singur, mârâind de câte ori se apropia, cu bunăvoință, cineva de mine, fiindcă nu aveam încredere în nimeni. În orice pieton vedeam, cum aș zice azi, un posibil hingher !
...Și simt nevoia să-mi insuflu un fel de încăpățânare donquijotescă, deoarece, poate, și iluziile îmbătrânesc. Când a avut loc invazia minerilor în București - ocazie cu care mi s-a cerut moartea -, mă aflam, întâmplător, în străinătate. Cineva m-a întrebat atunci dacă nu-mi era frică să mă întorc acasă. Am publicat în ”Le Monde” un articol care se încheia cu această frază:”Mă întorc să disper între ai mei.” Și nu exageram. Era exact ce gândeam. Nu m-am schimbat de-atunci decât într-un singur sens. Am impresia că sunt atât de obosit sufletește, încât s-a uzat însăși capacitatea mea de a dispera, ceea ce e un simptom alarmant, disperarea fiind, uneori, o formă a vitalității. Niciodată nu mi-aș fi închipuit că voi descoperi tocmai aici, între ai mei, că homo homini lupus nu e o născocire calomnioasă a poeților și a filosofilor. Ne-am isterizat cu toții, am devenit o societate de lupi liberi și hămesiți. Și cum să accept că frica ne ținea laolaltă, iar libertatea ne învrăjbește ? Mă tem să nu alunec în mizantropie și, de fapt, asta mă sperie cel mai mult. Fiindcă este răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om. Dacă-ți pierzi total încrederea în alții, nu-ți mai rămâne decât infernul din tine.
Află că am plecat din România și din această cauză, fiindcă n-am mai vrut să ”supraviețuiesc”. Mi-am zis: ori trăiesc, ori crăp. Îmi venea să urlu, văzând atâta ”înțelepciune” în jurul meu. Inclusiv a ta, iartă-mă că ți-o spun. Îmi dădeați impresia că țelul vostru principal în viață era acela de a ”supraviețui”, de a trișa teroarea, supunându-vă ei.
Și ce mai putea să spere unul ca mine ? Că a doua zi n-o să se mai disprețuiască fiindcă n-a găsit curajul să scuipe în față pe cei care l-au dat afară de la facultate, apoi l-au dat afară de peste tot ? Sperase asta înainte și fusese în zadar. Iar Securitatea avusese și cinismul de a-mi propune să devin ”colaborator”. M-am gândit că o să-i ”torn” pe cei care-și bătuseră joc de mine, însă la primul ”raport” mi-a venit să vomez, de scârbă, și am rupt hârtia. Apropo, Don Quijote al tău știe, oare, cum arată o asemenea scârbă ? El fuge de realitate în iluzii. Simplu, comod, igienic.
Cât am spălat farfurii, aici, la un restaurant în port, am avut timp suficient să-mi pun problema de unde provine mediocritatea care ne ține în loc, dar pe care nimeni n-o va recunoaște acolo. Printre cauze, cred eu, e și ușurința de a supraviețui în orice condiții și pe care în zadar ai căuta-o pe lista păcatelor noastre. Ea e socotită o virtute ! Ne lăudăm cu ea, pretindem că, fără ea, ne-am fi prăpădit. Fiindcă așa suntem noi românii, avem o părere excelentă despre noi înșine. Iar dacă îndrăynești cumva să ai îndoieli, se găsește totdeauna un demagog care să te acuze că nu ești ”bun român”. Și, din moment ce nu ești ”bun român”, nu mai ești, în ochii multora, nici ”român”.
Când am plecat, am vrut să ies nu numai dintr-o pușcărie, ci și dintr-o mentalitate, devenită scuză bună la toate, pe care, dacă o iei în serios, ajungi s-o pui la baza căderii tale. Ce mai contează că ești terorizat ? Important e să-i păcălești, aplaudându-i, pe cei care te terorizează.
În măsura în care există un blestem care ne urmărește, aici ar trbui căutat, probabil. Și sper că măcar tu n-o să mă socotești mai puțin român din această cauză. Eu, unul, mă consider mai român decât românii care l-au împușcat pe tata. Aud că unul din saltimbancii lui Ceaușescu mă socotește ”trădător ”. Adică eu sunt trădător, în vreme ce lăudătorii lui Stalin, apoi ai lui Ceaușescu, dintre care unii au dus nerușinarea până la a ridica în slăvi distrugerea satelor românești și transformarea lor în cazărmi agricole, sunt patrioți ? Ar fi mai cinstit, poate, să vorbiți despre o ”criză a caracterelor”, nu de o ”criză morală”.
Singura noastră scuză ar fi că resemnarea ne-a fost, poate, ursită. Mă gândeam într-o zi: ce se află la originea noastră, în secolul unu după Christos ? Un popor înfrânt, lipsit de speranță, căruia i se luase viitorul, prea dezamăgit pentru a mai înfrunta a doua oară istoria: dacii.Și niște cuceritori care și-au văzut repede inutilă victoria lor: romanii. Ne-am născut din amărăciunea unei înfrângeri definitive și din decepția unei victorii zadarnice. Era normal, poate, ca ursitoarele să ne dea o singură poruncă, valabilă pentru orice situație: ”Trăiește ziua de azi, așa cum e. Încearcă să te descurci, să supraviețuiești”. Era normal, poate, să ajungem la filosofia din proverbul care zice că ”apa” trece, ”pietrele” rămân, și ca ăsta să fie principiul de bază al înțelepciunii noastre.
Dar pe mine viața m-a silit să nu mai vreau să aud de asemenea înțelepciuni. Tata mi-a mărturisit, ultima oară când l-am văzut, că-i era foarte frică și că ar fi vrut să trăiască, să mă vadă însurat, să se joace cu nepoții. Cu toate acestea , n-a aruncat pușca. A rămas în munți. Aș vrea să cred acum că a greșit, fiindcă nu s-a resemnat, după exemplul ciobanului din Miorița ? sau că a murit numai pentru a fi socotit și azi, de unii, ”bandit”, iar asasinii să primească pensii grase ? Sunt destul de singur aici ca să mă înduioșez dinaintea unor amintiri. Sper să mă vindec, însă.
