Poate că omul ~ un ucigaș, un hoț, își ispășea pedeapsa. ~ ”Cine ești ?” ~ Sisif se-ntoarse. ~ Privirea lui trecu pe lângă fată și se topi în largul mării. ~ ”Cine ești ?” ~ striga ecoul rătăcit în crânguri. ~ ”Sisif mă cheamă. Numele meu e suferință”.
Împingea cu sete, cu ură, ~ un bulgăr inutil de zgură, de noroi, ~ o piatră mare pentru mormântul nimănui. ~ Părea că jertfa are un sfârșit, că bolovanul se oprise priponit pr vâtful muntelui, ~ pe muchea dintre pământ și cer. ~ Un tunet sparse norii, ~ zeul se prăvălea peste păduri, ~ lăsând în urma sa cărare de stârvuri de copaci și răni de lut. ~ ”Spre mare ! Spre mare !” ~ Se prăbuși. ~ Se ridicară jerbe de fum, ~ șerpi de spumă, ~ femei de apă cădeau cu brațele întinse, ~ cădeau vuind din cer în vechiul lor mormânt de valuri. ~ Marea se închise peste rana lui Sisif.
Dacă soarele ar fi crestat cu raza sa ~ o tăietură subțire în pieptul mării, ~ s-ar fi văzut inima frântă a lui Sisif.
Sisif călca împleticindu-se pe culmi. ~ Privirea lui pierdută, de câine, tremura în aer, ~ când ochii lor se întâlniră. ~ S-a întâmplat atunci ceva ciudat: ~ În cornul lunii plin de sfâșieri de vânturi se sparse un ecou. ~ Din vârful muntelui clipeau doi ochi albaștri, înlăcrimați. ~ ”Sisif, nu plânge !” ~ Fata scăpă din mână biciul, - boii mergeau în voia lor, blajini ~ și roțile trosneau pe pietre.
În carul plin cu fân înmiresmat, ~ în buclele de iarbă ardeau doi ochi. ~ Fânul se aprinse. ~ Boii trăgeau un rug de jar, ~ diform și orbitor.
Era liniște, greierii cântau, ~ clipa avea aripi peste brazi. ~ Din suferința lui Sisif ~ se închegase un recif sărac, ~ alcătuire neagră de pietre colțuroase, ~ o insulă a groazei și chinului uman.
Fata-l zări ~ talaz încremenit, ~ bărbatul aspru, pădureț, cu ochi de câine. ~ Își aminti de vis, ~ de o noapte cu ochi ciudați, ~ de omul disprețuit de zei, ~ rostogolind în veci un bolovan. ~ Umbră încovoiată de efort, ~ Sisif urca spre cer.
Îi asculta respirația dusă de vânt.
Marea suspina izbindu-și trupul albastru de stânci,
De anii lui Sisif rostogoliți pe țărm,
Petre uriașe,
Bolovani cu chip de oameni,
Anii lui Sisif, bolovanii,,
Vorbeau între ei:
”Vai” ~ spuneau ~ ”Vai de oameni !”
Și marea le umplea gura cu spumă.
”Vai !” ~ spuneau ~ ”Vai de oameni !”
Și râdeau fără ochi, fără fețe...
Cânta o pasăre tristă: ~ ”Curaj, omule !” - Apoi o clipă nu s-a auzit nimic, ~ doar constelațiile se dărâmau în ocean rupându-se în flăcări fără glas.
”Mizerie umană,
Voi oameni,
Voi bolovani cu chip de oameni !”
”Sisif, tu ești steaua mea.” ~ ”Sisif, tu mergi în urma destinului.” ~ Fata-i vedea coborând: ~ zeul și omul. ~ Ea le ieși în drum cu rouă pe mâini, ~ cu lacrimi în ochi. ~ Un nor de praf acoperise luna.
Când se făcu lumină: ~ Doi ochi mari, rotitori, ~ pluteau legați cu nevăzute raze ~ de inima care zăcea sub stânci. ~ Sisif se opri proptindu-se de stânca învinsă, ~ îi prinse lin din zbor, ~ așezându-i blând în palme spuse: ~ ”Vă iubesc” ~ și sărută acolo unde își închipuia buzele.
Plângeți, plângeți ochi omenești,
Dureri, fericiri, ~ întrebări fără răspuns.
Atunci auzi un glas ascuns, șoptit:
”Te iubesc”.
”Te iubesc” ~ spuse Sisif printre lacrimi.
