Cumplita umbră-a unei nevăzute
Puteri, plutește printre noi.Ne pare
Că bântuie cu aripile-i ușoare
A noastră lume - vânturi neștiute
Cutreierând din floare-n floare, mute
Ca razele de lună după munți.
Spre inimile noastre-și face punți,
Cu armonii și colorit de seară,
Ca negurile pe sub cer întinse,
Ca amintirea unei muzici stinse,
Sau ca un lucru cu atât mai drag
Cu cât nu-i taina-i dată în vileag.
Unde te-ai dus, o duh al Frumuseții
Care, cu mândrele-ți culori sfințești
Orișice gâns sau forme omenești ?
De ce lași pradă golului și ceții
Această vale-a plângerii, a vieții ?
De ce nu-și țese veșnic bunul soare
Înaltul curcubeu peste izvozre ?
De ce se stinge tot ce îndrăgești ?
De ce visare, temeri, nașteri, moarte
Aruncă peste lume o neagră noapte ?
De ce urăște omul când iubește ?
De ce când speră, deznădăjduiește ?
Poeții și-nțelepții n-au primit
Nicicând din cer răspuns la întrebare
De aceea ”Demon”, ”Ceruri”, ”Arătare”
Sunt vorbe goale-n care-i oglindit
Zadarnicul lor chin neisprăvit
Sărmane vrăji, cu care nu putem
Să auzim ceva sau să vedem
Fără-ndoială, nu la întâmplare
Doar strălucirea-ți - ca pe culmi o ceață
Sau ca un cântec care prinde viață
Pe-o harfă ută, când adie-un vânt,
Dă vieții noastre adevăr și-avânt.
Nădejde, dragoste, mândrie - iată
Se spulberă asemeni unor nori
Și reapar. Am fi nemuritori
De-ai zăbovi în noi, chiar neaflată
O, sol al patimilor care cresc
În ochii-acelora ce se iubesc,
Tu care ne hrănești al minții sbor
Cum umbra - focul stins - o, nu pleca
La fel cum a venit și umbra ta
Rămâi, chiar dacă nu, tot pe potriva
Nădejdilor și vieții, moartea fi-va.
Când eram mic, umblam după stafii
Trăceam speriat prin încăperi ciudate,
Prin grote și castele ruinate
Sau prin păduri, în nopțile târzii
Nădăjduind cu morții a vorbi.
Rosteam acele vorbe otrăvite
Cu care ne-au fost mințile hrănite,
Dar vorbele-au rămas neascultate,
Și, cum visam la viața care crește
Deodată umbra ta mi-a răsărit
Și am țipat atuncea fericit.
Jurat-am să-mi închin viața - ție
Și mi-am îndeplinit ăst jurământ.
Cu ochii plânși și inima bătând,
Chem duhurile orelor - o mie
Ce mi-au ținut prin nopți tovărășie
La vis, învățătură sau iubire.
Da, ele știu că nici o fericire
Nu s-a aprins în sufletu-mi flămând
Fără-a avea nădejdea că-ntr-o zi
Tu omenirea o vei desrobi,
Dându-i, o Frumusețe suverană
Tot ce nu poate spune vorba-mi vană
E ziua mai solemnă și mai clară
Când a trecut amiaza. Armonioasă
E toamna. Bolta pare mătăsoasă,
Cu-o strălucire neștiută-n vară,
Și nefiresc de limpede, ușoară !
O, fie ca puterea-ți ce, cândva
A coborât peste copilăria mea
Cu adevărul firii luminoase,
Să lumineze calea, înainte
Aceluia ce te-a iubit fierbinte
Și care a-nvățat să se cunoască
Și-ntreaga omenire s-o iubească.
