În memoria lui MIHAIL SĂULESCU, poet român și
soldat voluntar care și-a sfâșiat inima de aur, în
sârmele ghimpate ale tranșeelor de la Predeal.
Prietenul meu Dumitru Dumitrescu Dum-Dum este un intelectual în genul lui Edgar Allan Poe. Ca și neasemănatul său confrate de peste ocean, Dum-Dum bea fără nici o preferință tot felul de alcooluri, până ce cade sub masă, iar în puținele sale ore libere, scrie nuvele și romane senzaționale pe care directorii cotidianelor i le plătesc cu 50 de bani cuvântul pentru foiletonul ”va urma”.
Eu și Dum-Dum suntem vecini cu odăile. În antret-ul cu tavanul și pereții încondeiați de arabescuri multicolore, cârpite pe ici, pe colo, cu tencuială albă de var, ușile noastre par neclintite și solemne ca două icoane împărătești pe un altar de biserică ortodoxă. Cei câțiva îngeri și porumbei, stilizați într-un rococo aproximativ, completează pictura murală a sanctuarului nostru comun, în care Filina oficiază prepararea gustării de dimineață. În odăi, dormim și lucrăm numai. Fereastra lui Dum-Dum dă în stradă, a mea în curte.
Proprietăreasa noastră și a caselor ăstora bătrânești din strada Toamnei ne iubește ca pe copiii ei - doi băieți cam de vârsta noastră, morți amândoi în război, pe Valea Prahovei. De șase ani nu ne-a mărit chiria cu un singur ban. În mahala am început chiar să trecem drept moștenitorii coanei Filina, care își motivează atitudinea față de noi, cu tradiționala pomană pentru odihna și îndestularea postumă a celor de pe lumea cealaltă.
- Să fie de sufletul morților ! oftează ea, ori de câte ori vecinele îi deschid perspectiva unui câștig mai mare.
Dar noi suntem, în schimb, doi chiriași ideali:nu facem gălăgie, ținem odăile curate și, mai ales, nu aducem noaptea femei în casă.
Meteahna prietenului meu trece aproape neobservată. Dum-Dum este un bețiv simpatic. Bea, cum se spune - ”de unul singur” - bea liniștit și demn ca un fluviu care își înghite afluenții cu seninătatea unei orânduiri fatale, pentru ca mai târziu să se arunce și el în mare. Și marea lui Dum-Dum e un divan acoperit cu o velniță oltenească, deasupra căreia Iisus Hristos perpetuează parcă, din cadrul unei vechi icoane bizantine binecuvântarea unui pocal de aur: ” Beți dintru acesta cu toții, căci acesta este sângele meu, al legii celei noi, care pentru voi și pentru iertarea păcatelor voastre, celor mulți, se varsă...”
Odăile noastre sunt mobilate la fel. Același divan pe care dormim, aceeași masă de scris cu câte o biblioecă rulantă la dreapta și un dulap cu rufe la stânga, aceeași sobă albă de zid cu olanele de marmură și același cuier de fier după uși. Singura diferență este icoana. La mine Iisus Hristos nu este cu apostolii la masă. Stă gol în apa Iordanului care îi trece de glezne și primește botezul de la Sf. Ioan în timp ce îngerul Domnului așteaptă cu un cearșaf în brațe, sfârșitul originei acestei datine creștinești.
Coana Filina ne povestește adesea întâmplări de când era tânără, sau chiar și mai de mult, din cele auzite de la părinți, de pe vremea ”Când mai mergeau boierii în butcă la Brașov” cum ar zice Ion Pillat. Multe din ele au fost popularizate de Dum-Dum prin foiletoanele ziarelor, care publică, mai ales duminica, și ceva literatură. Colaborarea anonimă a proprietăresei noastre a contribuit probabil să mărească gustul prietenului meu pentru subiectele senzaționale, care, după război mai ales, câștigă pe cititor mai repede decât realitatea abjectă a unui conflict social sau banalitatea siropoasă a unei dragoste false. Nimic mai natural, dar, ca atmosfera creată în casa asta, coana Filina, Dum-Dum și cu mine să fi devenit cu timpul executorii testamentari ai atâtor fantome, lipsite până mai ieri de mângâierea postumă a îndeplinirii ultimei lor voințe prin popularizarea publicității.
*
Zilele trecute, Dum-Dum intră în odaia mea, palid și desfigurat, ca și cum s-ar fi coborât de pe masa de operație. Vinu ”dres” nu-ți strică numai stomacul, dar îți schimbă și trăsăturile feței. Îl crezui deci victima vreunui cârciumar fără scrupul.
- Ce-i cu tine ?...Iar ai făcut-o ”lată” !...
El mă privi cu ochii împăienjeniți și îmi răspunse negativ din circonflexul sprâncenelor.
- Unde-ai fost aseară ?...
- În odaie...Am dormit până adineauri.
Îl crezusem lipsă de acasă. Cum n-avusesem nimic interesant să-i comunic în timpul zilei, plecasem la minister dimineața, fără să trec pe la el și mă întorsesem grăbit, să pun la punct regulamentul permiselor pentru exportul grâului, pe care ministerul mi-l încredințase confidențial.
Care putea să fie deci cauza fantomaticei apariții a prietenului meu ?
- Ce ți s-a întâmplat atunci ?...Parcă ai fi fiert în ceară !...
Dum-Dum își vârî două degete în buzunarul vestei și scose un obiect mic pe care mi-l întinse.
- Cunoști asta ?
Era cameea inelului pe care-l purta în degetul mic, o cornalină ovală și bombată ca o curmală pe care era gravat un porumbel cu o ramură de măslin în cioc, iar de o parte și de alta un alfa și un omega.
- Cum să n-o cunosc ?...Dar inelul unde e ?...De ce i-ai scos piatra ?
- Nu i-am scos-o eu.
- Cine atunci ?
- El !
- Care el ?
- Omul cu inima de aur !
- Admirabil titlu pentru o nuvelă fantastică ! exclamai eu .
Nu înțelegeam însă pentru ce fusese nevoie să-i demonteze cameea și, mai ales, pentru ce continua să-și păstreze figura aceea de fachir.
Explicațiile care urmară nu mă dumiriră nici ele complect. Ba ceva mai mult, seriozitatea neobișnuită a prietenului meu începu cu timpul să mă bulbure și pe mine.Până atunci ascultasem numai întâmplări ciudate, pe care fantezia lui Dum-Dum le înfățișa în cadre mai mult sau mai puțin verosimile, dar niciodată imposibile. De data asta însă, cele petrecute cu o noapte înainte depășeau fantezia inteligenței unui om treaz, pentru a se confunda cu visele fumătorilor de opium și hașiș.
Povestirea prietenului meu fusese lungă și plină de peripeții. Ea ne consumă trei rânduri de cafele turcești duble și câte trei țigări de foi de fiecare, făcu pe coana Filina să piardă biletul gratuit la reprezentația lui ”Hamlet” cu Aristide Demetriade și ne încărcă bugetul mesei de seară, pe care trebuirăm s-o luăm într-o bodegă deschisă și după miezul nopții.
Când povestește, prietenul meu nu se rezumă niciodată. Inventează tot felul de amănunte care prelungesc povestirea ca infinitatea ciucurilor unui șal venețian. Când e treaz are înmlădieri de gondolier și vocea lui metalică trenează parcă fierbinte și clocită ca o Mandolinata pe Canale Grande. Când e afumat însă, stă țeapăn, mut și misterios ca ” Bocca di Leone” pe care n-au săturat-o toate anonimele epocii dogale. de data asta, deși abătut, prietenul meu era totuși treaz.
- Venisem acasă mai târziu ca de obicei, începu el. Să fi fost aproape de miezul nopții. Mă întârziase ploaia și constatarea banală, dealtfel, că pe timp de ploaie dispare orice diferență dintre nomenclaturile ”urban” și ”rural”. Trotuarele Bucureștilor mai ales, pe timp de ploaie, au aerul unei femei pierdute. Pe bulevardul Carol, aproape pustiu, numărasem toate petele violete pe care globurile electrice le desenau pe asfalt, până în dreptul unei clădiri cu patru etaje în fața căreia nu știu de ce m-am oprit. Pe timp de ploaie, privești foarte rar în sus. Pentru prima oară, Bucureștii îmi păreau un oraș cu adevărat mare. În lumina electrică, transparența picăturilor de ploaie dădeau celor patru etaje măreția multiplicării la infinit. La ultimul etaj era o fereastră deschisă. O vioară scârțâia o roomanță de Delmet. Pe timp de ploaie toate viorile parcă scârțâie. Noroc însă că o voce de bărbat interveni la timp:
”Encore un baiser veux-tu bien -
Un baiser qui n'engage a rien”...
Admirabilă ocazie îmi zic eu. Poate dau peste un document mai mult pentru studiul meu: Sărutarea de-a lungul veacurilor. Vioara și vocea bărbatului înă tăcură. Dacă fereastra ar fi fost mai jos, un simplu document auditiv nu mi-ar fi fost de ajuns. Cele ce se petreceau însă în odaia de la al patrulea etaj, trebuiau să rămână pentru mine un veșnic mister. Mă gândeam totuși pentru ce, oare, în timp de ploaie, nu fredonăm decât cupletele în care predomină cuvântul ”sărutare” ? Să fie oare din cauză că picăturile de ploaie schițează în căderea lor pe trotuar, gestul senzual al unor buze ce se lipesc de altele ? Ploile repezi mai ales, au ceva din vertijul cascadelor. Or, în afară de aceste ciudate căderi de apă, singură sărutarea îți mai poate da vertijul adâncimilor în care pierzându-te cu ochii sfârșești prin a te pierde cu totul. Studiul meu trebuia să rămână, dar, tot acolo unde îl lăsasem....
Știi că vorbesc de cultul sărutării la cei vechi și, mai ales, la insularii din Lesbos și Arhipelag. Aici am citat și versurile lui Baudelaire:
”Lesbos, ou les baisers sont comme des cascades,
Qui se jettent sans peur dans les gouffres sans fond”
Pomenesc apoi definițiile pe care le dau sărutării Catul, Tibul, Sfântul Paul, Papa Alexandru VII, Jean Second în cărticica ”Codul sărutărei”, Verlaine, Rostand și alți contemporani. Toate sunt însă incomplete și false.Îmi adusei aminte atunci că aveam acasă o carte cumpărată în ajun de la un anticar - opera unui anonim tipărită cu privilegiul regelui Ludovic XV - în care răsfoind la întâmplare, găsisem câteva definiții ale sărutării...
Ploaia stătuse. Îmi grăbii pașii și, odată ajuns acasă, deschisei fereastra. Cu toate că era aproape de miezul nopții, zgomotul străzilor populate ajungea până la mine. Mirosul de salcâm plutea în atmosfera umedă, ca un fluid misterios și înviorător de nu știu ce vechi și necunoscute oboseli ale pământului. Ploaia îl deșteptase parcă și îi dăduse aripi și-n noaptea asta nu plouase parcă decât flori de salcâm care otrăviseă tot orașul cu mirosul lor fosforescent, insinuant și senzual...
Deschid opera anonimului și citesc. Sunt lucruri admirabile în cărticica asta. Ascultă bunăoară :”Sărutarea este însăși femeia...Sărutarea adevărată este numai sărutarea buzelor. Sărutarea este în același timp un excitant și un calmant. Ea irită, potolește și omoară. Sărutarea singură îți spune dacă ești iubit. Corpul femeii se vinde, sărutarea se dăruiește”. Ce zici ? La un moment dat mă îndrept spre fereastra deschisă pe stradă. Ferestrele de la parter n-au poezia celor de la al patrulea etaj. Dacă un trecător întârziat și-ar fi oprit pașii în dreptul ferestrei mele ar fi putut privi înăuntru nesupărat de nimeni. De obicei însă nu ne oprim decât sub ferestrele în dosul cărora plutește ceva din atmosfera misterioasă a perdelelor trase.
Mirosul salcâmilor devenise insuportabil. Felinarul din fața ferestrei mele se stinsese. În stradă nu se mai deslușea nimic, decât strălucirea de o clipă a picăturilor de apă ce traversau, scăpate din streașină, pătratul de lumină al ferestrei. Undeva, departe, un ceasornic bătea miezul nopții... Tu știi că sensibilitatea mea nervoasă îmi anunță miezul nopții cu o precizie de cronometru.De obicei, la ora asta pleoapele mi se închid singure ca niște clape de flaut, scăpate de presiunea degetelor.Mi-era somn și mă pregăteam să închid geamurile.
În momentul acela însă cadrul ferestrei, ca și în rama unui tablou pe care l-aș fi atârnat atunci în perete, îmi apăru portretul unui bătrân cu barba albă, lungă și resfirată spre dreapta, o copie exactă dacă nu chiar originalul ce-i servise lui Buonarroti pentru popularul său Moise. Rămăssesem pironit locului. Îmi dădusem seama din primul moment că apariția din fereastră n-are nimic din existența șubredă a unei fantome, că nu e nici o hiperbolă vizuală, nici reconstituirea nebuloasă a vreunui spirit pe care l-aș fi purtat în gând. În fața mea aveam o ființă adevărată cu trup de om ca toți oamenii, un bătrân cu figura palidă dar mobilă, cu ochii stinși dar destul de sticloși și vocea obosită dar destul de sonoră.
MOISE - MICHELANGELO BUONARROTI
Câteva clipe ne privirăm amândoi măsurându-ne cu ochii, ca și cum ne-am fi surprins reciproc, unul cu mâna în buzunarul celuilalt...
Apoi vocea lui mă făcu să tresar. Buzele i se conturară deodată roșii în jurul rostogolului negru al gurii ca aparatul de fixat gâtul condamnaților la ghilotină și dinții lui albi și strălucitori ca niște cuțite căzură de mai multe ori, decapitând o frază ciudată, fără rost, compusă numai din cifre.
- O sută treisprezece mii șapte sute treisprezece.
Cine era musafirul ăsta nepoftit și ce însemna maniera asta de a intra într-o vorbă printr-o frază aritmetică ? Mă apropiai de fereastră și-l întrebai:
- Doriți ceva ?
El îmi răspunse printr-un gest afirmativ.
- Dacă doriți bani, vă previn că nu posed suma pe care mi-ați cerut-o adineauri.
- Nu erau bani. O sută treisprezece mii, șapte sute treisprezece, sunt zilele socotite a câte 24 de ore, pe care le-am trăit până în acest miez de noapte.
După socoteala mea sumară, numărul acesta de zile reprezenta câteva sute de ani. Probabil că aveam de a face cu un nebun. Cu nebunii, trebuie să le vorbești sau în pilde ca înțelepții sau să știi face și tu pe nebunul. Un om de rând, o mediocritate intelectuală nu poate pricepe pitorescul unei convorbiri cu un nebun. Mă alipii atunci de fereastră și obrajii mei simțiră deodată și boarea nopții, umedă de ploaia primăvăratecă și respirația caldă și mucegăită a necunoscutului din stradă. Îi zâmbii prietenește și-l întrebai:
- Ești bun să-mi spui și mie ce vârstă ai ?
- Trei sute unsprezece ani și o sută nouăzeci și opt de zile, socotind bineînțeles și cele treizeci de zile ale anilor bisecți.
- Și cum se face că ai întârziat așa de mult pe lume ?
- Fiindcă până ce nu mă voi întregi și eu ca toți muritorii, nu pot muri.
- Îți lipsește ceva ?
- Da...
- Vreun organ principal ?
- Cel mai principal...inima !... Am pierdut-o pentru o singură sărutare. Și totuși sărutarea pentru care am fost omorât mă perpetuează, după cum vedeți, ca pe o statue fără viață...
Îl compătimii cu un gest exagerat de dezolare falsă până la lacrimi. Dar atitudinea lui calmă și demnă îmi dădu să înțeleg că bătrânul nu avea nevoie de compătimirea mea. Căutai deci să reiau firul conversației
- Cum te cheamă pe dumneata ?
- Abraham Zacheul...
- Iartă-mă, dar numele ăsta îl aud pentru prima oară. Nu cumva ești rudă cu jidovul rătăcitor ?
- O, nu...Mai întâi, nu sunt jidov...De la 1615 până la 1683 m-am numit altfel. Din ziua în care am împlinit optzeci de ani mi-am luat numele patriarhului Abraham, tatăl lui Isaac și întemeietorul poporului evreu, iar după alți douăzeci de ani, mi-am zis și Zacheul, fiindcă un veac de viață, îmi dă dreptul să mă numesc cu adevărat ”bătrânul”.
Nebunul mă țintuise de fereastră. Era așa aproape de el, că barba lui se resfirase în bătaia vântului pe pieptul meu.
- Dar cine ești dumneata ?
- Eu sunt omul cu inima de aur.
- Adineaori îmi spuneai că n-ai inimă.
- N-o mai am fiindcă mi-a fost furată...De trei sute și mai bine de ani, de când umblu să mi-o pot pune la loc, să mă pot întregi și eu ca toți muritorii, să pot muri și eu odată !...
N-am cunoscut în viața mea tristețe mai fără remediu ca oftatul adânc și fierbinte cu care necunoscutul din fața mea părea să încheie blestemul unei întregi generații de Danaide. Nebunul năruise în mine cupola templului în care adăpostisem învățătura pontifilor înțelepciunii omenești. Nu știam cine este acest Abraham Zacheul, condamnat să trăiască la infinit. Îmi dam seama însă că moartea unui om nu este decât o simplă oprire a unui ceasornic și că trupul fără inimă, ca și omul fără ceasornic, poate trăi cu adevărat la infinit...Lungimea timpului nu este decât mișcarea convențională a minutarelor, fie că se învârtesc în jurul unui cadran smălțuit, fie că se agită în cuprinsul a patru compartimente de carne însângerată.
*Până aici, prietenul meu nu-și întrerupse povestirea decât în timpul celor două sorbituri cu care golise întreaga ceașcă de cafea.
- Fă-mi una mai dulce că destul de amară e povestea pe care am să ți-o spun.
Și prietenul meu continuă:
- Iată acum și povestea omului cu inima de aur. Ți-o reproduc așa cum mi-a fost spusă și mie. Nu adaug nimic de la mine, fiindcă mai mult decât am auzit, nu se poate închipui. Se pare că în tinerețea lui, Abraham săruta mai bine ca toți seniorii de la Curtea lui Ludovic XIII. La început, femeile din popor îl porecliseră ”gură de aur”. Dar cum sărutarea nu-i decât ritmul plastic al inimii omenești, o maică de la Port-Royal îi zise ”omul cu inima de aur” și ecoul acestei reputații zgomotoase ajunse într-o bună zi până la palatul Luvrului. Regina Anna căută să-l cunoască. Neconsolată încă de moartea ducelui de Buckingham, regina ceru cardinalului Richelieu să-l atașeze Curții sale. Șiretul cancelar însă cunoștea și el faima tânărului gentilhomme. Într-o noapte, trei spadasini mascați îl atacară în piața bisericii Saint-Germain l'Aixerrois, chiar în fața palatului din care se strecurase pe furiș. Inima însă, în loc s-o ducă stăpânului lor ca dovadă că îndepliniseră mandatul cu care fuseseră însărcinați, o vândură unui orfevre pentru 750 de pistole, împărțiră banii și fugiră în Statele papale.
Te las acum să ghicești singur voiajurile făcute de diferitele fragmente ale inimii lui Abraham, timp de aproape 300 de ani. Povestea misteriosului meu musafir este cu mult mai grozavă decât a jidovului rătăcitor. Ahasverus, cel puțin, a fost blestemat de Iisus hristos. Abraham Zacheul însă nu-i decât victima celei mai frumoase podoabe pe care o poate avea omul. De aproape 300 de ani, omul acesta rătăcește don oraș în oraș, din țară în țară, din continent în continent, pentru a-și putea strânge la un loc aurul propriei sale inimi, răspândit prin diferite bijuterii, transformate și ele, de zeci și sute de ori poate. La Paris, Florența, Varșovia, Smirna, Columbo, Sidney, Pernambuco, Caracas, New-York, Tamatava și nu mai știu prin ce alte orașe încă, Abraham găsise câte o broșă, o pereche de cercei, un inel, o brățară, un ac de cravată, un buton de cămașă, un capac sau un lanț de ceasornic, pe care le răscumpărase după importanța obiectului și mai ales după sufletul posesorului.
E cea mai grozavă tragedie umană pe care am cunoscut-o până astăzi și probabil cea mai mare cinste pe care mi-a putut-o acorda mărinimia ursitoarelor.Ultimul capitol a acestei povești supranaturale l-am încheiat aseară eu...
*
Deși deprimat, prietenul meu păstra totuși atitudinea unei satisfacții depline, împrumutate parcă din tabloul coanei Filina, ce reprezenta pe Napoleon Bonaparte după victoria de la Austerlitz. Nu știam dacă trebuie să zâmbesc sau să-mi păstrez seriozitatea mărită de curiozitatea sfârșitului acestei tragedii senzaționale. Eram sigur că povestea omului cu inima de aur era inventată pe de-a-ntregul de prietenul meu, care sonda probabil efectul unui nou foileton.
El însă îmi bănui gândul și grăbi sfârșitul povestei, mai înainte ca eu să pot deschide gura.
- O să mă întrebi poate, continuă el, ce căuta la mine bătrânul Abraham...Cum ?...N-ai ghicit încă ?...Iată ce căuta...
Și Dum-Dum scoase din nou din buzunarul vestei cornalina demontată din inel.
- Își căuta ultimul fragment din inimă. N-am ezitat un singur moment. I-am dat inelul cu satisfacția sufletească cu care aș fi miluit un cerșetor. Simțeam însă că cerșetorului din fața mea, dăruindu-i posibilitatea morții, îi dăruiam însăși viața pe care n-o putea trăi cu adevărat decât subordonând-o inimii. Bătrânul mi-a luat inelul cu lacrimi în ochi.
- N-am să ți-l pot plăti, îmi spuse el. În schimb însă amintește însă în studiul dumitale asupra sărutării și de pățania mea...O să facă poate senzație...
Cu degetul cel mare îi demontă apoi cameea pe care mi-o restitui și, scoțând din buzunar o mulțime de alte bijuterii stricate, le amestecă în podul palmelor împreunate în formă de ciutură, suflă în ele ca și cum ar fi vrut să aprindă un tăciune aproape stins și le înghiți ridicându-și ochii la cer și lungindu-și gâtul ca o lebădă care n-ar mai fi băut apă de 300 de ani...
Ce-a mai fost pe urm nu știu. Abraham Zacheul dispăruse ca și cum pământul s-ar fi deschis sub picioarele lui. M-am aplecat peste fereastră și-am privit afară. Pe strada Toamnei întunericul era mai negru și mai compact ca în nopțile Infernului lui Dante.
Am vrut să-ți povestesc imediat cele petrecute, dar tu dormeai și mi-a fost milă să te deștept. M-am întors la mine în odaie și am dosmit ca după o beție rabelaisiană, când îți simți capul umflat cât o butie și picioarele mai lungi decât un tren de marfă.
Seriozitatea constantă a prietenului meu îmi dăduse să înțeleg din primul moment că trebuie să-mi amân pentru mai târziu glumele cu care obișnuiam să încheiem discuțiile noastre literare. Ca foileton de senzație, născocirea lui Dum-Dum era foarte reușită.
Plecarăm să mâncăm într-o bodegă din centrul orașului. Aici însă îmi aruncai ochii pe un ziar de seară și ochii mi se opriră instinctiv asupra rubricii ”Întâmplări din capitală”.
- Te-am prins, exclamai eu triunfător.
El nu pricepea la ce fac aluzie.
- Iată de unde ai furat povestea omului cu inima de aur...
Prietenul meu holbă ochii pe rândurile arătate de mine:
”Azi noapte a fost găsit mort în strada Toamnei un bătrân aproape gol, fără nici un act de identitate asupra lui. Cadavrul a fost transportat la morgă.”
-Să știi că ăsta e Abraham Zacheul, îmi șopti el cu teama omului care caută să scape de control.
Eram convins că prietenul meu citise ziarul înaintea mea și că povestea omului cu inima de aur fusese brodată cu repeziciunea ziaristului de rasă, care cu cât este mai inteligent, cu atât devine un perfect instrument mecanic în mâna secretarului de redacție sau chia a paginatorului.
A doua zi Dum-Dum dădu buzna în odaia mea.
- Știi că n-am putut dormi toată noaptea ?...Hai la morgă...Trebuie să văd numaidecât pe bătrânul găsit mort în strada Toamnei.
Epilogul povestei omului cu inima de aur, promitea să devină interesant.
Plecarăm la morgă, unde norocul făcu să găsim, ca doctor de serviciu în ziua aceea, tocmai pe un prieten de-al nostru. Cadavrele necunoscuților erau așezate la rând ca legăturile de zarzavat în piață. În fața unui bătrân, în care, după descrierea din ajun, recunoscui pe Abraham Zacheul, prietenul meu se opri cu pietate și șopti:
- Ăsta e !...
Doctorul ne privi nedumerit o clipă, apoi curios, ne întrebă cu oarecare jenă:
- De unde știi că e ăsta ?
De data asta nedumerirea se întinse ca o boală contagioasă și pe figura noastră. Să fi știut oare și doctorul ceea ce, afară de noi doi, nu credeam să mai poată ști cineva ?
- Al cui e cadavrul ăsta ?
- Al cui e nu se știe încă...În schimb însă e o piesă de mare preț, un adevărat fenomen al naturii. Când i s-a făcut disecția, în locul inimii i s-a găsit un bulgăre de aur...
În drum spre casă încercai să-mi încurajez prietenul ca de obicei.
- O să iasă ceva extraordinar, povestea omului cu inima de aur.
Dum-Dum dădu deznădăjduit din cap.
- Ce vrei să iasă dintr-un fapt adevărat ?...Eu nu scriu decât povești inventate de mine...
Căutai să-l conving că greșește. El însă îmi repetă cu încăpățânare:
- Unde nu e imaginație, nu e artă...nu e literatură. E numai ziaristică de calapod...Dar dacă-ți place așa de mult, n-ai decât s-o scrii tu...Vrei să-ți vând subiectul ție ?...Hai de-mi cumpără o sticlă mare de ”Cherry Brandy”.
