Dacă tradiția gentilă a lui martie anină grumazului un ban de aur și o jucărie, purcelul, iepurele sau trifoiul, aprilie ia darul înapoi și scoate din pojghia giuvaerului atârnat pe mătase, tinicheaua. Însuși firul de mătase se dovedește, într-o lună, a fi fost un bumbac mercerizat. Întâi april, zi de primăvară, zi de păcăleală.
De ce nu și-a ales omul, ca să spuie și să cumpere minciuni, o zi mai scurtă, posomorâtă, de iarnă, când șiretlicurile țin de urât, neconcurate de un cer sonor și de o lumină de atlaz ? Întâiul mincinos a fost pesemne april, cu primăvara lui fotografică și cu făgăduieli fragile, gravate cu abur pe o scoică de sidef. Hârtia japoneză a sezonului primește impresia splendorilor, agățate-n pomi ca niște bijuterii impalpabile, construite din materiale de petală, abia la începuturile lui Mai, alt zi întâi, dar un zi întâi serios.
Angajat în problemele dintre calendar și gura sobei, condeiul implică destăinuirea originilor obiectului considerat. Cum de s-a strecurat sentimentul tragerii pe sfoară tocmai într-un moment al naturii, de încredere naivă în sine și în împrejurări, romanțată de muguri, de parfume și flori, bucolică, idilică și sprintenă ? Toată făptura adăpată la un izvor de smaralde, se face verde adevărat, și între câmpia de jos și câmpul de sus, cel albastru, aleargă, unele după altele, jivinile cu aripi și cu picioare, ca să-și spuie ceva, rostit numai la ureche sau ciripit lângă gușe...
Ce filosof nețesălat, bătrân și puturos, a intervenit cu scârba lui critică și documentară ca să strice dragostea copilărească și să-i sugere, de întâi april, că inima duce la clocitul de ouă și că șoapta crezută, de subt ureche, dă volum liniei șoldurilor, zbătute ca de moarte, la încheietura lor ovală, în palma caldă, sorbitoare ca o sărutare stagnantă, a lui Făt Frumos ?
De unde vine parazitul farsei, ca un păduche al cameliei, în podoabele sincerității ?
E științific, atunci când îți lipsesc dovezile, să le inventezi. Sorgintea plauzibilă a păcălelii de întâi april, cere datoria să fie căutată.
Un almanah, care trece de vreo cincizeci de ani în casa noastră, din bibliotecă în bucătărie și înapoi, dă o legendă, în gustul icoanelor începute.
Sculându-se odată dis-de-dimineață, cum se scoală sfinții, pentru că se culcă devreme, cu găinile, Sfântul Petru și-a făcut toate treburile gospodărești, și-a măturat curtea, a dat mei la porumbeii Sfântului Duh, și a stins toate luminile întârziate, și luceafărul, și globul din mijloc, al lunii, la care se adună fluturii serafimi și heruvimi dimpreună cu sufletele țânțari...Mai departe, alt sfânt scotea din Mare ciurul de aramă, din care curgeau, pe măsură ce se ridica în răsărit ca o tamburină, picături de mărgele de foc și pietre de apă licărită. Voind să treacă în prisacă și să dea drumul albinelor din mușuroaiele de papură încâlcită, Sfântul Petru a uitat să-și ia barba în brațe și s-o treacă peste umăr, ca o funie de usturoi, pe spinare, cum făcea de obicei, s-a împiedicat în valul ei, ca într-o furcă de lână, și a căzut, jupuindu-și nasul. Căci, pe cât îi era barba de lungă, pe atât e nasul Sfântului de scurt.
- Mi se pare că a crescut prea mult, zise, sculându-se de jos, răzimat de Pavel. Trebuie să mai iau din ea cu foarfeca nițel.
În Paradis, unde se întâmplau aceste amănunte, e de toate, și foarfecă ascuțită, numai că vie. El făcu semn la o cioacă, și ea îi aduse foarfeca ei...Ronț, ronț, ronț, ronț - din patru foarfece se duse toată barba (care e bună de papuci). Sfântul Petru rămase, ca la Roma, cu o bărbuță de trei degete, pătrată, și râseră toate lighioanele, și curcile și porumbeii, și nimeni nu-l mai cunoștea.
Yitându-se capra în calendar, văzu că era zi întâi de april.
- Ptiu ! zise Sfântul. M-am păcălit !
E asta legendă ? Nu e legendă ? E legendă adevărată ? Mie, unuia, mi se pare nițeluș cam, cum aș zice, trasă de păr.
Dar să mai încercăm una publicată într-un prospect al casei ”Maria Farina”, din Colonia, îndată după născocirea tiparului, cu chirilice gotice.
E vorba de Prințesa Zambilelor, Hyacinta, care a ieșit la plimbare, decoltată până în locul în care începe la mușețel roata gălbuie, cu pantofi de catifea și cu rochie de așa păienjeniș de mătase, încât părea unsă zânacu sticlă de mărgărita, topită în lacrimi de scârlionț de viță. Trebuia să iasă la plimbare, fiindcă o zi frumoasă ca aceea în care s-a gătit de sărbătoare, trebuia folosită.
Ce s-a întâmplat însă, că din senin se porni o ploaie mare, că turna cu găleata, de parcă s-ar fi urcat răurile în cer, ca să-și dea drumul peste oameni. S-au topit podoabele, s-au topit fustele câte una, și Prințesa trebui să fugă acasă în izmenuțe și ciorapi, înnotând în noroaie.
Broaștele râzând în hohote, se țineau de-a bușile, ca niște sugari ai pământului, după Hyacinta. Era întâi april.
Ar mai fi o legendă dintr-o țară de dincolo de războaie, unde toate lucrurile care trebuiau să înceapă în ianuar, de la început, începeau în aprilie, după sfertul întâi al anului obișnuit, ca să ție anul numai nouă luni, după regula moașei, la fiece patru ani, pierzându-se unul.
După toate socotelile, ziua păcălelilor n-a început în Rai cu Petru, nici în grădina cu Zambile, ci la Vistierie. Și născocitorul ei ar fi fost un om de Stat și un ”economist”, cum se zice azi, ”de valoare”.
