Îi plăcea să taie. De mic copil se obișnuise cu această deprindere. Văzându-l, ai fi putut ghici că într’însul se desvoltă o sensibilitate precoce de criminal și o imaginațiune care începea să fie ademenită de nostalgii de sânge.
În școală, cu un briceag ascuțit și mic, tăia banca, colțurile cărților, sau nuiele lungi de trestie.
Acasă prindea muștele și le tăia aripile cu foarfecile, sau alergă după fluturi și-i înțepa cu ace.
Mai târziu vecinii îl chemau să le taie puii de găină; el privia, cu ochii umezi de plăcere, spasmele bietelor pasări, rămase fără cap.
În ajunul unui Crăciun tăia un porc. Multă vreme povesti prietenilor săi agonia animalului, iar nările i se dilatau, ca și cum veșnic l-ar fi urmărit mirosul cald al gâtului, care se despicase sub vârful cuțitului.
* * *
Tatăl său murind, el urmă acelaș negoț: măcelăria. În hală, unde se vindea carne, își petrecea zilele cu aceeaș plăcere nemăsurată, ca a unui savant printre cărțile sale.
Tăia în fiecare dimineață câte un bou. Simția un delir de sensații, fără de care vieața i-ar fi fost cernită.
Într’o Sâmbătă, după amiazi, legă o frânghie de coarnele unui junc frumos și blând, atrăgându-l spre locul de tăiere. Juncul întinse gâtul, pornind greoi și nevinovat.
Soarele ardea.
Ajunși aproape, juncul făcu o mișcare înapoi și păru că vru să scape de tirania ștreangului. Mirosia a sânge... animalul ghicise moartea.
Măcelarul încercă să-l tragă înainte, dar el opuse o rezistență îndoită. Se încinse o luptă de forțe... Vita păru biruită, și aplecând grumazul căzu în genunchi. Ochii ei se rugau ...
Această cerșetorie de vieață, pornită din privirile naive ale unui animal, înduioșa inima măcelarului, îi stinse nesațiul de sânge - și o iertă.
* * *
Anii trecură.
Măcelarul tăia înainte. Uitase întâmplarea cu juncul, și vechea plăcere cerea a fi mulțumită cu aceeaș furie sălbatică.
Era ca o ereditate, venită de departe...
Vânzarea cărnii - fie vie, fie moartă - aduce bani: măcelarul se îmbogăți.
Într’o noapte îl chinui urâtul de a dormi singur, și fără a mai pregeta, se însură.
Luă o femeie frumoasă.
O iubia; dar adese ori, în loc de sărutări, avea pentru obrajii ei pumni.
Patima lui brutală era dorința de a stăpâni, de a înfricoșa.
Tirania este o plăcere, ca și bunătatea. Cei cari tortură, cei cari ucid, simt poate aceleași voluptăți, ca și cei cari mângâie, ca și cei cari iubesc.
Măcelarul purta lângă inimă cuțitul.
Aflase că-l înșală. Dar se făcu a nu înțelege, pândiâ în tăcere și urma să-și taie vitele cu mai multă plăcere.
În noaptea acestui suflet barbar se desfășurau meditațiuni îndelungi și liniștite, ca în mintea senină a unui judecător înțelept.
Erau însă umbre de îndoieli ce înlăturau hotărîrea.
Nu arăta nici o turburare; dimpotrivă începuse a-și chemă femeia pe nume, mai blajin; și într’o zi îi atinse părul cu o delicateță de copil sfios.
Ea se credea scăpată de orice temere. Se da amantului său aproape în fiecare noapte, după ce bărbatul adormia. Măcelarul începuse a juca rolul unui somnoros într’o dramă, unde numai sufletul lui veghia.
În casa lor domnia liniștea înșelătoare a oceanurilor.
Mugetul vitelor tăiate impresiona auzul măcelarului într’un mod neobișnuit. Îl irita, îi făcea rău, și par’că ar fi voit să asurzească, să nu mai audă nimic. Înțelesese câteva șoapte ironice ale vecinilor, într’o dimineață, pe când mergea spre hală.
Soarele îl supăra - mai bine ar fi fost să n’aibă ochi, să nu vadă - căci în sfârșit nu se mai îndoia acum: femeia îl înșelă.
Planul fu simplu, încheiat într’o clipă: va tăia-o.
Noaptea - târziu.
Un câine, legat în lanț, urlă trist. Ulița e plină de întuneric...
Măcelarul sta ascuns după staulul vitelor, într’o groapă unde s’aruncă gunoiul. Nevasta îl credea dus în târgul de săptămână să cumpere boi. E în casă cu amantul.
Încet, abia călcând în vârful picioarelor, respirând rar și apăsat, măcelarul pornește spre ușă. În mâna dreaptă ține cuțitul cu care taie vitele.
S’aproprie de prag; ascultă. S’aud șoapte calde.
I se întunecă mintea, dar nu se înfurie. Împinge ușa și intră cu o seninătate îngrozitoare.
Femeia în cămașe, se ridică din pat, aiurită. O clipă sângele îi dă năvală spre inimă, ca o revărsare uriașe. Dar văzându-l încă neclintit, aproape instinctiv cade pe scânduri, în genunchi. Ochii ei se rugau ...
O amintire uitată fulgeră în mintea măcelarului: juncul.
Dar de astădată lașitatea iertării nu-l mai înduioșă: se repezi asupra femeiei, sălbăticit de această amintire, și după o clipă simți un val de sânge cald udându-i mâinile.
