ARIPI DE POVESTE
de Elena Oprică
În adâncul lumii mohorâte
Zăcea un suflet demult învins,
Cu dureri săpate-adânc pe frunte
Şi-n ochi, cu luceferi ce s-au stins...
Dar veni o primăvară dulce
Cu păsări cântând, fluturi zglobii,
Sufletul ce sta întins pe cruce,
Muribund şi leneş, tresări...
Fu vrăjit de-atâta armonie
Dintr-un glas venit din depărtări,
Ce zăcea şi el ca-n agonie
Şi trăia clipa în nepăsări...
Nu ştiu ce mister, ce entitate,
Din ce dimensiune, n-am habar,
Sufletul îl inundă cu şoapte,
Fericindu-l de al vieţii dar...
Se-mpletiră gândurile-n vise
Printre flori crescute-n mărăcini,
Printre lacrimi seci şi necuprinse
Ce uscau pomi verzi din rădăcini...
Aştepta sufletul, cu ardoare,
Zi de zi s-audă acel glas,
Noaptea, cu mai multă-nfiorare,
Îşi fixa privirea către ceas...
Glasul, nu venea întotdeauna
Şi atunci doar liniştea cânta,
Sufletul se chinuia sub bruma
Toamnei, din senin ce se-ntorcea...
Tot mai rar apoi şi tot mai sumbru,
Ne-nţeles şi stins şi răguşit,
Glasul ce-şi clădea în suflet templu,
Pân' la urmă n-a mai revenit...
În adâncul lumii mohorâte,
Zăcea sufletul din nou învins,
Cu iarna săpându-i gropi pe frunte
Şi cu fulgi de gheaţă-n păru-i nins..
Şi a fost odat' ca niciodată
Un suflet mâhnit şi-un tainic glas,
O poveste ce va fi uitată
În adâncul nopţii ce-a rămas...
