RÂNDURI PENTRU PĂSĂRILE CĂLĂTOARE
de Ion Minulescu
lui Octavian Goga
Frunză galbenă, uscată
Frunză ce-ai fost verde-odată,
Șterge-ți ochii de rugină,
C-a intrat toamna-n grădină,
Și-a intrat ca o stăpână
Cu vântul și ploaia-n mână!...
Primul stol de rândunele
A pornit spre Dardanele...
Berzele desperecheate
Se-mpreună-n zbor și ele,
Să pornească pe-nserate,
Iar triunghiul de cocori
Se-ntregește tot în zbor,
Să pornească mâine-n zori
Spre Bosfor...
Frunză galbenă, uscată
Frunză ce-ai fost verde-odată...
De-a lungul șoselelor,
Pe tot lungul apelor,
Și din creasta munților
Până-n fundul văilor...
În vârful copacilor
Au rămas doar ciorile,
Să păzească morile,
Morile ce macină,
După vechea datină,
Zodia-nceputului
Cu păcatul trupului,
Și rodul pământului,
Cu belșugul anilor,
Zilelor
Și clipelor
Pentru cei flămânzi de soare
Și de „semne de-ntrebare”!...
Frunză galbenă, uscată,
Frunză ce-ai fost verde-odată,
Azi grădina Domnului
Nu mai este-a nimănui...
Au zburat din ea mai toate
Vietățile aripate
Și-au rămas doar ciorile,
Ciorile,
Surorile
Vânturilor,
Ploilor,
Grijilor,
Nevoilor,
Și-ntunericimilor !...
Au rămas să vămuiască
Cu pecetia domnească,
După socotința lor,
Soarta zburătoarelor...
Și să-nchidă-ntre zăbrele
Împletite din nuiele
Călătoarele rebele
Ce-au pornit cu toate-n zbor
Fără știrea ciorilor,
Spre Bosfor
Și Dardanele !...
|
|
