MI-E DOR DE CEVA...
de Elena Oprică
Mi-e dor de-mi plouă cerurile-n suflet
Mi-e dor de un ceva fără sfârşit
Ce, să-mi usuce lacrima c-un zâmbet
Iubirea să nu mai moară subit
Mi-e dor de toamne fără nori de gânduri
Fără de flori şi iarbă-n câmpuri, stinse
Ca, toate cele patru anotimpuri
Să le primesc cu braţele deschise
Că-n primăveri înmugureşte viaţa
Dragostea prinsă-ncepe să răsară
Apoi soarele-aprinde iar speranţa
Ce ne topeşte în focoasa vară
Şi e plăcut să-ţi simţi arzând trăirea
Atât e de plăcut, că înfloreşti !
E poate raiul sau chiar fericirea
Primind doar dragoste când dăruieşti
Îţi dai inima pe nimic...pe-o rază
Ce-n nori poate pieri dar nici că-ţi pasă
Când fiinţa ta de ea se-nseninează
Chiar umbra morţii pare luminoasă
Nu mai gândeşti că-ţi va pleca iubirea
Acea iubire ce se scaldă-n soare
Că toamna-n simţuri aducând răcirea
Migrează ca şi păsări călătoare
Şi of...iarăşi mă-ntunecă suspinul
Că-i frig şi ceaţă şi eu vreau să zbor...
Toamna cu brumă mi-a-ngheţat destinul
Iar mie, de ceva aprins mi-e dor !
|
|
