ALB ȘI NEGRU
de Elena Oprică
sunt umbra eului apus
mai gânguresc vreo fantezie
vreun vis la care n-am ajuns
resuscitându-l pe hârtie
dar nu sunt umbră ce umbreşte
fiinţa mea nu-i de răcoare
e-un fel de nor care sclipeşte
umbrind doar razele de soare
sunt umbră, nor...o pată vie
pe-o pânză ţesută cu spini
ca moştenire din vecie
s-o port pe-un drum de mărăcini
de-mi mai răsare câte-o floare
o iau ca pe un dar ceresc
o strâng la piept cu-nflăcărare
şi-odat' cu ea mă veştejesc
iar câteodată mai cânt viaţa
o strofă-două şi-un refren
dar când îmi biciuieşte faţa
i-arunc un vers plin de blestem
aşa sunt eu, o umbră neagră
cu mantie de gând stelar
pe umeri port dragostea-mi dragă
pe fond de suflet alb-polar
mă zboară-n rai ce-i frumuseţe
de prea frumos, în vise cad
din vise-n hăuri de tristeţe
ce mă aruncă-n stări de iad
şi tot ce-n simţuri mă înalţă
deopotrivă mă afundă
când alb şi negru nu mi-e ceaţă
mă bucur să trăiesc ca umbră
