Ion a plecat, bodogănind, la curte. Vrea să mai vad-o dată pe boier, vrea să-l mai întrebe o dată, să-l roage frumos să-i deschidă și lui capul, că el e prost și nu se dumirește, în nici un chip cum de nu se poate el mântui de datoria în care s-a încurcat acum trei ani, când a luat de la curte doi poli și o mierită cu păpușoi, ca să aibă cu ce-și scoate casa din iarnă. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă, fălcile de arătură, de prașilă, de cosit și de secerat; lanuri nemărginite i se împânzesc înaintea ochilor ... ca un rob a muncit, și el, și nevasta lui, și fata lui; și cu ce s-a ales ? N-apucă o dată să puie franc peste franc, că vătăjelul îi și lipea biletul galben de la perceptor. Își face iar socoteala; i se pare ciudat de tot: pe bună dreptate, ar mai avea de luat, iar nu de dat. Și cu toate astea, când deschide boierul condica și le ia pe scris, iese altfel. Nu mai departe decât azi-dimineață; socotesc ei ce socotesc, boierul cu vechilul, și-l scot dator cu două fălci de arat, una de prașilă și treizeci de zile cu palma.
- Ei, te-ai dumirit, bade Ioane ?
- ... M-am dumirit ...
- Așa-i ?
- Așa-i .
Dar când a ajuns acasă, și-a făcut de iznoavă socoteala, băbește, cum îl taie capul, ș-a văzut că nu-i așa.
- Du-te omule, și fii mai cu inimă, nu te mai lăsa să te îmbolmojească cu vorba. Ce dracu, noi bețivi nu suntem, noi trândavi nu suntem, și nici cele guri n-avem de ostoit, o fată-i la casă, ș-aceea-i bărbat de harnică - pe ce se duce toată munca noastră ? Gândește-te că mâine - i vădeaua birului, și vine să ne împlinească, și n-ai o para chioară - are să ne vânză și cenușa din vatră. Biata Dumana a stârpit de slabă, îi ies ciolanele prin piele: azi-dimineață am dezvălit bordeiu ca să-i dau o mână de ogrinji; cu ce-avem s-o ținem toată iarna ?
S-ar întorce el Ion de la poartă dacă nu i-ar turui în cap vorbele astea, ca o darabană. Rari, împrăștiați de vânt, ca niște flori albe scuturate din văzduh, cad primii fulgi de zăpadă. Tot satul parcă doarme. Din când în când se aude un muget lung, răsunător, aproape jalnic în muțenia tristă a văii.
"Acum, într-un noroc ... ce-o fi o fi !" și iată-l iar pe badea Ion, ca zi azi-dimineață, stâlpit lângă ușă, sastisit, învârtindu-și căciula în mâini, neștiind cum să înceapă.
- Ei, ce-i jalba ?
- Apoi, ce să fie cucoane ... iaca, tot cu socoteala ceea.
Ion tăcu, și-și plecă ochii pe căciulă. Privirea aspră, cruntă a boierului îi răcise inima.
- Cum ? Ce bâigui ? Nu te-nțeleg.
- Vă sărut mâinile și să mă iertați cucoane, da' iaca, noi nu știm carte, și dacă aveți bunătate, să mai socotiți o dată datoria ceea ... că, da ... sunt un om nevoiaș ... și-i păcat de Dumnezeu ...
- Așa ? ... Bine.
Și boierul se sculă, și trase cu violență de cordonul împletit care atârna deasupra patului. Servitoarea intră speriată.
- Ia, cheamă pe Costachi !
Boierul, cu mâinile în buzunar, se plimbă mânios de colo-colo. Ion, cu ochii în jos, își învârtește căciula și-și adună în gând munca făcută, banii primiți. E o tăcere grea, apăsătoare, încărcată de neliniște ...
Figura de măcelar a lui Costachi vătaful se arătă în privazul ușii.
- Auzi, că tot nu-i dumirit. Ia du-l la canțelarie și fă-l să-nțeleagă odată !
Costachi făcu din cap semn lui Ion să vie după dânsul. Și în cancelarie îl întrebă scurt "Ce vrei ?" dar nu-i lăsă timp să răspundă; în aceeași clipeală îl plesni peste gură, de-l podidi sângele. După câteva minute de " răfuială", un argat îl scoase în brânci din ogradă și-i azvârli căciula peste poartă.
Bietul Ion, șovăind ca un om toropit de băutură, cu capul gol, cu părul smuls, desfăcut la piept, cu cămașa plină de sânge, o luă întâi spre comună, dar pe la jumătatea drumului se răzgândi ș-o cârmi spre casă.
Safta rămase încremenită când îl văzu. Măriuca începu să plângă în hohot.
- Da' ce-i asta, Ioane ?
- De, nevastă, vezi și tu ce-i ... Socoteala boierului, nu l-ar mai răbda Cel-de-sus !
***
Înnoptează. La licărirea unui opaiț, tustrei stau jos în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioare scurte. În ochii lor stinși, pe fețele lor trase, e spaimă și disperare. Li-i frică parcă și să se uite unul la altul.
Oftând, Safta frânge în trei o bucată de mămăligă rece, care se întinde. În mijlocul mesei e o strachină pe fundul căreia a mai rămas o țâră de mujdei, dar nimenea nu-ntinge, și nimenea nu scoate-o vorbă...
Vântul duduie în horn. Afară fulguiește mereu. Vaca rage de foame în bătătură. Grivei urlă-n poarta a jale ș-a pustiu.
