A MURIT
de Octavian Goga
De-o zi-ntreagă plâng alături biata Mura cu fecioru.
În bordei, pe masa-ntinsă, doarme astăzi Laie Chioru.
De-nvălire o vecină s-a îndurat cu două straie,
Și drept pernă, o desagă a umplut Mura cu paie.
L-a legat pe sub bărbie cu năframa de mătasă,
O scumpete pusă-n ladă de pe când era mireasă.
Busuioc și izmă creață a adus cumătra dar,
Iar pe buzele-nnegrite a pus Mura un creițar.
Într-un ciob zăcuse banul, în firidă, la o parte,
Nu mai umblă azi, și Mura de păcat se teme foarte...
Între foi de nuc, alături, lângă fruntea lui de ceară,
Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară.
Doi cărbuni sfiala-și scapăt’ , adormind sub pirostrii,
Întunericul coboară prin ferestrele pustii...
Mura stă pe fața vetrii și-i cad lacrimi în cenușe...
Leneș scârțâie țâțâna ruginită de la ușe.
Se ivește-n prag copila judelui Zăbun, cea mare,
Și din mâneca cămășii scoate-ncet o lumânare.
Cruce-și face – o aprinde... Tremurând, para gălbuie
Nu se-ndeamnă de sfială, cât pe-aci era s-apuie...
– Nu mai plânge, Mură, leică, zice fata lăcrămând.
Mura stă cu fața stinsă și răzleț o paște-un gând:
Ce viață fără milă... Lângă mort, la căpătâi,
I-a fost dat să ardă-n casă lumânarea cea dintâi...
