POVESTEA UNUI TRANDAFIR...
de Larysa
Când somnul cel adânc o-mbrăţişa cu vise
Văzând-o cum dormea, era parcă vrăjit
Gândind că aşa basme vreodată n-au fost scrise
În care o iubire să nu se fi-mplinit...
Era el o nălucă, un înger...cine ştie...
Chipul unei fantasme cu aripile reci ?!
Venea de nicăierea cu răsuflarea-i vie
Adulmecând-o numai pe-a nopţilor poteci...
Lăsa un trandafir în semn de-a sa iubire
Şi-l cuprindea tot jarul în inima-i prea rece
Dorinţe necuprinse şi-o aprigă simţire
Îndemnau să rămână...dar trebuia să plece...
Şi ea găsea pe patu-i în orice dimineaţă
Lângă perna de vise, floarea fără stăpân
Iubea...ce să iubească ?! Un trandafir, nu viaţă
Iubire ne-mplinită...ce blestemat destin !
Vroia măcar să-l vadă pe cel ce o ucide
În fiecare noapte prin visele-i fierbinţi
Se chinuie degeaba, căci pleoapa i se-nchide
Ce vrajă nemiloasă, nimic să nu mai simţi...
Şi până când aceasta ? Moarte fără de moarte,
Iubire fără viaţă ?! Un chin ce-i bântuia
Zadarnic rugăciune şi-n gânduri tot păcate
Când trandafirul nopţii din suflet îl iubea !
|
|
