DOINĂ
de Costache Negri
Verde codre și tufos,
Mult cu umbră răcoros,
Vara cât ești de frumos,
Toamna, putred, sângerate,
A tale frunze uscate,
Roșe, roșe zac pe jos.
Așa vara vieței mele,
Ca dalbele floricele,
Fost-au să fie ca ele;
Dar de chin și muncă mare
Trupul meu hodină n-are
Și mi-i traiul tot în jele...
Vântul fioros când bate
Spulberă-n străinătate
Frunzele veșted picate,
Departe de-a lor tulpină,
Unde-i moartea mai streină,
Și pier prin lume-aruncate.
Așa vântul de urgie
Aspru suflă-n sărăcie,
Și românu-n iobăgie
Are, pe-ntinsul pământ,
Numai locul de mormânt,
Ca să moară-n duioșie.
Daleu ! măi român bărbate,
Mai deșteaptă-te, măi frate !
Că de tine joc își bate,
Și-n robie tot mereu
Te ține-n lanțul cel greu,
Lumea cea fără dreptate.
1844, Mînjina
