POVESTE DE SEARĂ
de Larysa
El gândea că ea e floarea
Ce-o poţi rupe-n mers, pe drum,
Ea era adâncul, marea
De vise ce-n timp apun...
El poate credea că-i vie,
Ca prin viaţa-i, să respire...
Ea era goală, pustie,
Singuratică din fire.
El era un mândru june
Cu avânt de noi trăiri
Prin nopţi de iubiri, nebune,
Mult prea dornic de-mpliniri...
Ea era ursită lumii
De cuvinte pentru suflet,
Risipea norii furtunii
Dar în sufletu-i...doar tunet.
El nu-i cunoştea tristeţea
Ascunsă după surâs,
Îi vedea doar frumuseţea
Ce masca dureri şi plâns...
Ea simţea că el o place
Şi se aprindea uşor,
Însă nu vroia a face
Jocul, unui cald fior...
Se lupta cu-nchipuirea
Ce o bântuia prin noapte
Şi îşi suprima simţirea
Ce tânjea la libertate...
El nu-nţelegea şi basta,
Ciudatul comportament,
Nici nu se gândea la asta,
Nici nu sta indiferent...
Mai trecea o zi sau nouă,
Mai în treacăt se vedeau,
Prefăcându-se că "plouă"
Mai adânc se aprindeau...
Ea, statornică, matură,
Garda jos nu o lăsa,
Vorbe reci ieşeau din gură,
Trupul grăia altceva...
El vroia...simţea dorinţă...
Poate că şi ea vroia...
Dar reala-i suferinţă,
Dragostea îndepărta.
Erau diferiţi în toate...
Gânduri şi vieţi paralele,
Totuşi, se-adorau în noapte,
El şi ea, aprinse stele...
|
|
